Toamna vieții, primăvara sufletului: Povestea mea de mamă la 47 de ani

— Nu se poate, Mariana! La vârsta asta? Ce-o să zică lumea? — vocea soțului meu, Doru, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea fiicei mele, Irina, mă ardea mai tare decât orice cuvânt. Avea 22 de ani și tocmai se întorsese din Cluj, unde studia medicina. Nu-mi puteam ridica ochii din fața ei.

— Mamă, ești sigură? Poate e o greșeală… La vârsta ta… — vocea ei era un amestec de teamă și dezgust, ca și cum vestea ar fi fost o rușine pe care nu o putea duce.

Așa a început totul. Într-o dimineață de octombrie, când frunzele se adunau în grădina noastră din Pitești, iar eu mă simțeam mai bătrână ca niciodată. Aveam 47 de ani și, după două decenii de căsnicie monotonă, după ce crezusem că viața mea intrase pe un făgaș liniștit, universul a decis să-mi dea peste cap toate planurile. Un test de sarcină pozitiv. Un verdict pe care nu-l mai așteptam.

În primele zile, am plâns în tăcere. M-am ascuns în baie, cu robinetul pornit, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva e un semn că trebuie să mă opresc. Că nu mai am dreptul să fiu mamă. Doru nu vorbea cu mine decât monosilabic. Irina mă evita. Mama mea, bătrână și bolnavă, mi-a spus la telefon:

— Mariana, nu te juca cu focul! La vârsta asta… Copiii se fac când ești tânără, nu când te pregătești de pensie!

Dar eu simțeam ceva ce nu mai simțisem demult: o scânteie de speranță. O viață nouă creștea în mine. O șansă la un nou început.

Zilele treceau greu. La serviciu, colegele șușoteau pe la colțuri. „Ai auzit? Mariana e gravidă! La 47 de ani! O fi criza vârstei mijlocii…” Șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat într-o zi în birou:

— Mariana, să știi că firma are nevoie de oameni pe care să se poată baza. Dacă ai probleme… poate ar trebui să te gândești la concediu medical.

Am ieșit din birou cu ochii în lacrimi. M-am simțit mică și neputincioasă. Dar acasă era și mai rău. Doru s-a mutat pe canapea și nu mă mai atingea nici cu privirea. Irina a început să lipsească nopțile, ieșind cu prietenii ei din liceu.

Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând în camera ei.

— Mamă… mi-e rușine să spun colegilor ce se întâmplă acasă. Toți au mame care merg la yoga sau la coafor… Tu… tu o să ai un copil! Cum o să fie când o să vin acasă cu prietenii mei?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că și eu mi-e frică. Că nici eu nu știu dacă voi putea duce totul până la capăt. Dar am tăcut.

Singura care părea să mă înțeleagă era vecina mea, tanti Viorica.

— Să nu-i asculți pe nimeni, fată dragă! Copilul e o binecuvântare la orice vârstă. Și eu am rămas însărcinată târziu cu băiatul cel mic și uite ce om a ajuns!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să citesc despre sarcina la vârste înaintate. Am mers la doctorița Ionescu, care m-a privit cu blândețe.

— Mariana, riscurile există, dar nu e imposibil. Ai grijă de tine și ai încredere în corpul tău.

Lunile au trecut greu. Grețuri, oboseală, insomnii. Dar și momente de liniște, când simțeam cum bebelușul mișcă în burtă și îmi imaginam cum va fi să-l țin în brațe.

Într-o noapte, Doru a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău că am reacționat așa… Mi-a fost frică. Nu știu dacă pot fi tată din nou la vârsta asta…

L-am privit în ochi și i-am spus:

— Nici eu nu știu dacă pot fi mamă din nou… Dar vreau să încerc.

Irina a venit acasă într-o zi cu un buchet de flori.

— Mamă… cred că am fost prea dură cu tine. Mi-e greu să accept, dar… poate că avem nevoie cu toții de o schimbare.

Am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că familia mea începe să se vindece.

Când l-am născut pe Vlad, la început de iunie, soarele strălucea peste oraș ca într-o zi de primăvară târzie. Am ținut copilul în brațe și am știut că tot chinul a meritat.

Astăzi, Vlad are doi ani și aleargă prin grădină după pisica noastră bătrână. Doru îl ridică pe umeri și râde ca un copil. Irina vine acasă mai des și îl răsfață cu jucării colorate.

Viața mea nu e perfectă. Încă simt privirile curioase ale vecinilor sau aud șoapte răutăcioase la piață: „Uite-o pe aia care a făcut copil la bătrânețe!” Dar am învățat să nu-mi mai pese.

M-am întrebat adesea: cine are dreptul să spună când e prea târziu pentru un nou început? Poate că toamna vieții aduce cea mai frumoasă primăvară a sufletului… Voi ce ați face dacă viața v-ar oferi o astfel de surpriză?