Umbra trădării: Povestea prieteniei mele cu Bianca

— Nu pot să cred, Bianca! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei mele mici din cartierul Militari, cu ochii în lacrimi și cu inima frântă. Bianca, cea pe care o considerasem sora mea, stătea în fața mea cu privirea în pământ, incapabilă să mă privească în ochi.

Totul a început cu mulți ani în urmă, când eram doar două adolescente visătoare, crescute pe aceleași străzi prăfuite din București. Eu, Irina, fiica unor muncitori simpli, mereu cu grijă la fiecare leu, și ea, Bianca, crescută doar de mama ei, o femeie bolnavă și obosită de viață. Ne-am legat una de alta ca două surori pierdute, promițându-ne că vom fi mereu acolo una pentru cealaltă.

Ani la rând am împărțit totul: haine, vise, secrete, chiar și pâinea uscată când nu aveam altceva pe masă. Bianca era mereu la mine acasă, iar mama mea îi spunea „fata mea cea mică”. Când a murit mama ei, am fost singura care i-a ținut mâna la înmormântare. Am plâns împreună, am râs împreună, am crescut împreună.

Când am intrat la facultate, Bianca nu a avut norocul meu. A trebuit să muncească la un supermarket, iar eu am încercat să o ajut cum am putut: i-am dat bani, haine, am adus-o să locuiască cu mine când nu mai avea unde să stea. Nu am simțit niciodată că fac prea mult pentru ea. Era prietena mea, iar prietenii se ajută la greu, nu?

Anii au trecut, iar eu am reușit să-mi găsesc un job bun la o firmă de contabilitate. Bianca a rămas mereu pe margine, schimbând locuri de muncă, mereu cu probleme, mereu cu datorii. Nu o judecam, îi ofeream sprijinul meu necondiționat. Când am cunoscut pe Vlad, soțul meu, Bianca a fost prima care a aflat. A plâns de bucurie la nunta noastră și mi-a fost nașă de cununie. Tot ea a fost lângă mine când am pierdut prima sarcină. M-a ținut în brațe și mi-a șoptit că viața merge înainte.

Dar viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm. După ce s-a născut fiica mea, Ana, am început să simt că ceva nu e în regulă. Vlad era tot mai distant, iar Bianca venea tot mai des pe la noi, sub pretextul că vrea să mă ajute cu copilul. Într-o zi, am găsit portofelul meu golit de bani. Am crezut că am uitat eu să scot banii de la bancomat. Apoi au început să dispară bijuterii, mici sume din contul comun, dar am pus totul pe seama oboselii sau a neatenției mele.

Într-o seară, când Vlad era plecat la serviciu, iar Ana dormea, Bianca a venit la mine cu ochii roșii de plâns. Mi-a spus că are nevoie de bani urgent, că altfel o să fie dată afară din chirie. I-am dat tot ce aveam în portofel, fără să clipesc. „Ești singura mea familie”, mi-a spus ea, și am crezut-o.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi de iarnă, când am primit un telefon de la bancă. Aveam datorii de mii de lei pe cardul meu de credit, card pe care îl țineam ascuns în sertar. Am sunat-o pe Bianca, panicată, și am rugat-o să vină la mine. A venit, dar nu a putut să mă privească în ochi. Am început să caut prin lucrurile ei, iar în geanta ei am găsit bijuteriile mele dispărute și cardul meu de credit. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Cum ai putut, Bianca? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Irina, nu știi cât de greu mi-a fost… Nu am vrut să te rănesc, dar nu mai aveam pe nimeni, a șoptit ea, cu lacrimi în ochi.

— Dar eu eram aici! Eu te-am ajutat mereu! De ce nu mi-ai spus adevărul?

— Mi-a fost rușine… și frică. Și apoi… am început să cred că nu o să observi. Că ai destul, iar eu… eu nu am nimic.

Am simțit cum furia și durerea se amestecă în mine. Am sunat-o pe sora mea, Maria, și i-am povestit totul. Ea mi-a spus să o dau afară pe Bianca și să merg la poliție. Dar cum să faci asta cu cineva pe care l-ai iubit ca pe o soră?

Vlad a venit acasă și a aflat totul. A fost furios, dar și el a fost rănit. „Ți-am spus de atâtea ori că e ceva ciudat cu ea”, mi-a reproșat. Dar eu nu am vrut să văd. Am preferat să cred că prietenia noastră e mai presus de orice.

Am dat-o afară pe Bianca în acea seară. A plecat fără să se uite înapoi. Am plâns zile întregi, simțindu-mă trădată, umilită și singură. Familia mea m-a ajutat să-mi revin, dar rana a rămas. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu am greșit undeva, dacă nu am fost prea naivă sau prea bună.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare când mă gândesc la Bianca. Nu am mai auzit nimic de ea. Am învățat să fiu mai atentă cu oamenii din jurul meu, dar sufletul meu încă tânjește după prietenia pe care am pierdut-o.

Oare cât de bine îi cunoaștem cu adevărat pe cei pe care îi iubim? Și câte șanse merită cineva care ți-a frânt inima?