O aniversare care a schimbat totul: Prețul visului meu

— Mamaie, tu chiar vrei să arunci toți banii pe o petrecere? Ai uitat că Vlad și Camelia au nevoie de ajutor?
Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac proaspăt. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Era dimineața aniversării mele de șaptezeci de ani, iar în loc să simt bucurie, inima îmi era grea ca plumbul.

Am visat mereu la o petrecere mare, cu toți cei dragi aproape, cu muzică, râsete și dans. O viață întreagă am muncit la fabrica de confecții din Ploiești, am strâns fiecare leu, am pus deoparte pentru zile negre. Dar, în ultimii ani, singurătatea s-a așezat peste mine ca o pătură grea. Soțul meu, Ion, s-a stins acum șase ani, iar copiii, deși aproape, erau mereu ocupați cu ale lor. Petrecerea asta era visul meu, o zi în care să mă simt din nou vie.

— Irina, știu că Vlad și Camelia au nevoie de bani, dar și eu am nevoie de ceva pentru sufletul meu. Nu vreau să plec din lumea asta fără să fi simțit că am trăit cu adevărat măcar o dată, am spus încet, cu glasul tremurat.

Irina a oftat și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură la masă, cu ceașca de cafea rece și gândurile mele. În aceeași zi, Vlad m-a sunat. Vocea lui era rece, distantă.

— Mamă, am auzit că ai cheltuit toți banii pe petrecere. Camelia e supărată. Noi chiar aveam nevoie de ajutor. Nu știu ce să zic…

Mi-am mușcat buza, încercând să nu plâng. Vlad nu fusese niciodată apropiat de mine, dar sperasem că măcar acum, la bătrânețe, vom fi mai uniți. Am încercat să-i explic, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Vlad, nu vreau să te rănesc, dar simt că dacă nu fac asta acum, n-o să mai am ocazia. Vă iubesc pe toți, dar… și eu exist.

A închis fără să mai spună nimic. Am simțit cum o lacrimă mi se prelinge pe obraz. M-am ridicat și am început să pregătesc sala de la Căminul Cultural. Am pus baloane, am aranjat mesele, am sunat rudele și vecinii. Toți erau încântați, doar familia mea părea să mă evite.

În seara petrecerii, sala era plină de oameni: veri, nepoți, vecini din bloc, colegi vechi de la fabrică. Muzica răsuna, lumea dansa, iar eu zâmbeam, dar în sufletul meu era o rană deschisă. Vlad și Camelia au venit târziu, s-au așezat într-un colț și abia dacă mi-au vorbit. Irina a stat mai mult pe telefon, iar nepoata mea, Ana, m-a întrebat la un moment dat:

— Bunico, de ce e tata supărat pe tine?

Am înghițit în sec și i-am zâmbit forțat.

— Uneori, oamenii mari se supără din lucruri mici, draga mea.

După tort și urări, Vlad s-a apropiat de mine. Avea ochii roșii, iar vocea îi tremura.

— Mamă, nu înțeleg de ce ai ales petrecerea asta în loc să ne ajuți. Parcă nu-ți pasă de noi.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am încercat să-i explic din nou, dar nu m-a ascultat. Camelia a tras de el și au plecat fără să-și ia rămas bun. Irina a rămas să mă ajute să strâng, dar nu a scos niciun cuvânt.

În noaptea aceea, am stat pe marginea patului și m-am uitat la fotografiile de la petrecere. Zâmbetele erau acolo, dar lipsea ceva esențial: liniștea sufletului meu. M-am întrebat dacă am făcut bine. Oare chiar era atât de greșit să-mi doresc o zi doar pentru mine? O viață întreagă am pus pe primul loc familia, am renunțat la visele mele pentru ei. Acum, când am cerut ceva pentru mine, am pierdut ceea ce conta cel mai mult: armonia dintre noi.

Zilele au trecut greu. Vlad nu mi-a mai dat niciun semn. Camelia mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ai fost fericită.” Irina venea rar și vorbea puțin. Mă simțeam ca o străină în propria familie.

Într-o după-amiază, Ana a venit la mine cu un desen: eram eu, pe scenă, cu un microfon în mână, iar în jurul meu era toată familia. M-a îmbrățișat și mi-a șoptit:

— Bunico, eu cred că ai făcut bine. Și tu meriți să fii fericită.

Am plâns atunci, pentru prima dată fără rușine. Poate că am greșit, poate că nu. Dar pentru o zi, am simțit că trăiesc cu adevărat.

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: oare e vreodată prea târziu să-ți urmezi visul? Și cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru ceilalți, fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?