„Încearcă Supa Mea, Nu pe a Soției Tale,” îi Spune Soacra Soțului Meu

Andrei știa dintotdeauna că să se căsătorească cu Ana va veni cu provocări, mai ales că mama ei, Adela, nu și-a ascuns niciodată disprețul față de el încă de la început. Adela, o văduvă cu o limbă ascuțită și un simț al superiorității și mai ascuțit, s-a mutat cu ei la scurt timp după nuntă, invocând singurătatea și problemele de sănătate ca motive. Totuși, Andrei bănuia că motivele ei erau mai mult despre control decât despre companie.

Casa mică și confortabilă care odată părea un refugiu pentru Andrei acum părea mai degrabă un câmp de luptă. Criticile Adelei erau neîncetate, în special când venea vorba de gătitul Anei. Ana, o educatoare de grădiniță cu abilități culinare limitate, încerca din răsputeri să-și mulțumească soțul și să-și împace mama, dar eforturile ei adesea nu erau pe placul Adelei.

Într-o seară răcoroasă de noiembrie, tensiunea a atins punctul de fierbere din cauza unui lucru atât de simplu precum supa. Ana petrecuse ore întregi în bucătărie, încercând să facă celebra supă de pui cu tăiței a bunicii ei. Aroma umplea casa, iar Andrei aprecia efortul, așteptând cu nerăbdare o masă caldă și reconfortantă.

Când s-au așezat la cină, Adela a luat o înghițitură din supă, a împins bolul deoparte și a râs disprețuitor. „Asta numești tu supă? E fadă și apoasă. Andrei, ar trebui să încerci supa mea în schimb. Am făcut-o ieri și e mult superioară acestei… mizerii.”

Fața Anei s-a întristat, iar Andrei putea vedea durerea în ochii ei. Voia să-și apere soția, să-i spună Adelei că comentariile ei erau inutile și dureroase, dar a rămas tăcut, nevrând să escaladeze situația.

Adela, simțindu-și avantajul, s-a ridicat și a adus supa ei din frigider, punând un nou bol în fața lui Andrei cu un zâmbet triumfător. „Iată, gustă cum ar trebui să fie o supă adevărată.”

Andrei s-a uitat de la bolul aburind al soacrei sale înapoi la Ana, care își ciugulea mâncarea în tăcere, evitând contactul vizual. Știa că ar trebui să refuze, să-și apere soția, dar anii de îndurare a dominării Adelei îl epuizaseră. A luat o lingură din supa Adelei și cu acel simplu gest, spiritul Anei părea să se prăbușească.

Seara a trecut în tăcere. Ana a spălat vasele, mișcările ei lente și înfrânte. Andrei voia să spună ceva, orice, pentru a repara daunele, dar cuvintele îi scăpau.

S-au scurs săptămâni și distanța dintre Andrei și Ana a crescut. Conversațiile au devenit tranzacționale, limitate la necesități. Ana a încetat să mai încerce în bucătărie și mesele erau adesea comenzi la pachet sau mâncăruri simple, preambalate. Prezența Adelei în casă a devenit și mai pronunțată, criticile ei trecând de la gătitul Anei la curățenia casei, la jobul ei și chiar la alegerea hainelor.

Într-o dimineață, Andrei s-a trezit găsind un bilet pe tejgheaua din bucătărie. Ana plecase. Nu putea trăi într-o casă unde se simțea constant subminată și neiubită. Trebuia să-și găsească fericirea, chiar dacă asta însemna să fie singură.

Andrei s-a așezat la masa goală, cuvintele Adelei răsunându-i în minte. Și-a dat seama prea târziu că tăcerea lui l-a costat căsnicia. Supa, odată o chestiune trivială, simbolizase ceva mult mai profund—o alegere pe care o făcuse și acum, ireversibil, o alegere pe care o regreta.