„Punctul de rupere al lui Mihai: Ziua în care a plecat”

Mihai fusese întotdeauna un om al rutinei și simplității. În fiecare zi, pleca din micul său apartament aglomerat exact la ora 7:00 dimineața pentru a prinde autobuzul spre fabrica unde lucra. Munca era monotonă, orele lungi și salariul abia suficient pentru a supraviețui. Dar el nu se plângea niciodată. Se întorcea acasă în fiecare seară, obosit și istovit, la soția sa, Victoria, care îi pregătea o masă simplă.

Mesele lor erau adesea sărace — de obicei doar o supă subțire și apoasă care abia îi potolea foamea lui Mihai după o zi grea de muncă. Victoria făcea tot ce putea cu ce aveau, dar alimentele erau scumpe, iar cu un copil pe drum, presiunea financiară devenea din ce în ce mai grea.

Pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, repetiția vieții sale începea să-l epuizeze pe Mihai. Bucuria care odinioară îi umplea inima când se gândea că va deveni tată era înlocuită acum de o anxietate profundă, rosoare despre viitor. Cum ar putea să își întrețină copilul când abia putea să se întrețină pe sine și pe Victoria?

Într-o seară deosebit de rece din decembrie, Mihai a ajuns acasă și a găsit apartamentul mai întunecat și mai rece ca de obicei. Electricitatea fusese din nou întreruptă din cauza facturilor neplătite. A strigat după Victoria, vocea lui răsunând ușor în spațiul gol. Ea a apărut din dormitor, palidă și cu ochii roșii de la plâns.

„Îmi pare rău, Mihai,” a spus ea, vocea ei abia peste un șoaptă. „Am încercat să întind ultimii noștri bani, dar nu a fost suficient.”

Mihai s-a uitat în jurul apartamentului sumbru, la mobilierul uzat și la tapetul care se desprindea, și ceva în el a cedat. Pereții păreau să se închidă în jurul lui, sufocându-l cu realitatea vieții sale eșuate. Fără un cuvânt, s-a dus la dulap, a scos o geantă veche de voiaj și a început să-și facă bagajele.

Victoria l-a privit în tăcere uimită, mintea ei încercând să înțeleagă ce se întâmplă. „Mihai, ce faci?” a reușit în cele din urmă să întrebe, vocea ei tremurând.

„Nu mai pot face asta, Victoria,” a spus Mihai, fără să-i întâlnească privirea în timp ce își închidea geanta. „Nu pot trăi așa. Credeam că pot, dar nu pot.”

„Dar ce va fi cu copilul?” vocea Victoriei era acum disperată, un amestec de frică și neîncredere.

Mihai a făcut o pauză, greutatea cuvintelor ei lovindu-l ca un pumn fizic. Dar decizia lui era luată. „Îmi pare rău, Victoria. Pur și simplu nu pot.”

Cu acestea, a ieșit din apartament, lăsând în urmă soția sa însărcinată și viața pe care nu o mai putea suporta. Nu știa unde se duce, doar că nu putea rămâne. Pe măsură ce dispărea în noaptea rece, realitatea dură a acțiunilor sale începea să se așeze, dar sentimentul copleșitor de ușurare îi spunea că făcuse alegerea corectă, cel puțin pentru el însuși.

Victoria a rămas singură, într-un apartament întunecat și rece, cu inima plină de vise spulberate și un viitor incert. Copilul nu și-l va cunoaște niciodată pe tatăl său, iar ea se va întreba mereu dacă nu ar fi putut face ceva mai mult pentru a-l face să rămână.