„Treburile Matinale ale Bunicii Ana”

Treburile Matinale ale Bunicii Ana

Miercurea trecută, bunica Ana s-a trezit înainte ca soarele să se gândească măcar să răsară. Vechea casă de la țară era încă învăluită în întuneric, dar ea se mișca cu ușurința cuiva care făcuse asta de o mie de ori înainte. Și-a pus cizmele uzate, și-a luat șalul gros de lână și s-a îndreptat spre bucătărie. Casa era tăcută, cu excepția scârțâitului podelelor de lemn sub pașii ei.

A umplut o găleată mică cu hrană pentru găini și a ieșit în aerul proaspăt al dimineții. Cerul era de un albastru profund, sugerând zorii care erau pe cale să apară. Bunica Ana a mers pe drumul familiar spre hambar, respirația ei fiind vizibilă în aerul rece. Hambarul stătea ca un străjer tăcut, cu vopseaua sa roșie decojită și acoperișul ușor lăsat.

Pe măsură ce se apropia, putea auzi clocotitul ușor al găinilor din interior. A deschis ușa hambarului și a fost întâmpinată de un cor de cloncănituri și cotcodăcituri. Găinile știau că era timpul pentru hrană. Bunica Ana a împrăștiat hrana pe jos, urmărind cum găinile ciuguleau cu nerăbdare. S-a mutat de la un coteț la altul, adunând ouăle și așezându-le cu grijă în coșul ei.

Tocmai când era pe cale să plece, a auzit o voce care o striga de cealaltă parte a gardului. Era doamna Popescu, vecina ei. Doamna Popescu era o femeie în vârstă cu un chip blând și o grădină care era invidia întregului cartier. Era ocupată cu trandafirii ei, dar se oprise când o văzuse pe bunica Ana.

„Ana! De fapt, trebuie să știi ceva…” vocea doamnei Popescu s-a stins, iar ea părea ezitantă.

Bunica Ana s-a apropiat de gard, curiozitatea fiindu-i stârnită. „Ce este, Maria?” a întrebat ea.

Doamna Popescu a tras adânc aer în piept înainte de a vorbi. „Am văzut pe cineva lângă hambarul tău aseară. Era întuneric, dar am putut distinge o siluetă. Se furișa pe acolo și nu părea că avea intenții bune.”

Un fior i-a străbătut coloana vertebrală bunicii Ana. Hambarul era vechi, dar conținea multe amintiri și comori din trecutul familiei ei. I-a mulțumit doamnei Popescu pentru avertisment și s-a grăbit înapoi spre casă, mintea ei fiind plină de gânduri despre cine ar fi putut fi și ce ar fi putut dori.

Restul zilei a trecut într-o ceață. Bunica Ana nu putea scăpa de sentimentul de neliniște. Continua să privească pe fereastră, așteptând parcă să vadă din nou pe cineva furișându-se pe acolo. Când s-a lăsat noaptea, s-a asigurat că toate ușile și ferestrele erau bine încuiate.

A doua zi dimineață, s-a trezit chiar mai devreme decât de obicei. Și-a luat lanterna și s-a îndreptat spre hambar, hotărâtă să verifice dacă lipsea ceva sau dacă ceva era în neregulă. Pe măsură ce se apropia, a observat ceva ciudat. Ușa hambarului era ușor întredeschisă.

Inima îi bătea cu putere în piept în timp ce împingea ușa deschisă. În interior, totul părea normal la prima vedere. Găinile cloncăneau ușor, iar găleata cu hrană era acolo unde o lăsase. Dar apoi a observat – unul dintre vechile cufere de lemn din colț fusese deschis.

Bunica Ana s-a apropiat de el, mâinile tremurându-i. Cufărul conținea fotografii vechi de familie, scrisori și alte amintiri prețioase. A răsfoit rapid prin el, încercând să vadă dacă lipsea ceva. Spre ușurarea ei, totul părea să fie acolo.

Dar apoi l-a găsit – o singură fotografie stând deasupra cufărului care nu fusese acolo înainte. Era o poză cu soțul ei decedat, făcută cu mulți ani în urmă. Pe spatele fotografiei, cineva scrisese un mesaj cu cerneală roșie: „Nu s-a terminat.”

Inima bunicii Ana s-a scufundat când și-a dat seama că oricine fusese pe lângă hambarul ei nu căuta doar bunuri materiale. Căutau ceva mult mai personal.

Știa că trebuia să afle cine era și de ce ținteau familia ei. Dar pentru moment, tot ce putea face era să aștepte și să spere că nu se vor întoarce.