Adevărul din Umbre: Povestea Anei și a Familiei Popescu

— Nu mai vreau să aud nicio minciună! am țipat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina slabă a serii. Mama, cu ochii roșii de plâns, încerca să mă liniștească, dar nu mai puteam. Tata stătea în prag, cu pumnii strânși și privirea pierdută. În acea seară, totul s-a schimbat.

Mă numesc Ana și am crescut în satul Bălțați, la marginea Moldovei. Familia Popescu m-a adoptat când aveam doar patru ani. Nu-mi amintesc nimic dinainte, doar fragmente: o păpușă fără cap, o femeie care plângea și un miros de spital. Mama îmi spunea mereu că sunt specială, că Dumnezeu le-a trimis un înger. Dar eu simțeam mereu că ceva nu se leagă. De ce nu semăn cu nimeni? De ce nu am nicio poză de când eram mică?

Anii au trecut cu întrebări nerostite. La școală, copiii râdeau de mine: „Fata fără mamă!” „Ai fost găsită în șanț!” Încercam să nu-i bag în seamă, dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă. Mama mă strângea la piept și-mi spunea: „Noi te-am ales pe tine.” Dar nu era destul.

Într-o zi, la liceu, am primit o scrisoare anonimă: „Caută adevărul despre tine.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să pun întrebări acasă. Mama s-a închis în bucătărie și a plâns ore întregi. Tata a ridicat tonul: „Nu mai scormoni! Ești copilul nostru și atât!” Dar eu nu puteam să mă opresc.

Am început să caut acte prin sertare. Am găsit un dosar vechi, cu numele meu scris greșit: Ana-Maria Dumitru. Nu Popescu. O fotografie veche cu mine, speriată, ținând mâna unei femei necunoscute. Pe spate scria: „Pentru Ana, să nu uiți niciodată.”

Am confruntat-o pe mama:
— Cine e femeia asta?
Ea a izbucnit în plâns:
— Ana, nu trebuia să afli așa… Nu ești orfană. Ai fost luată de la mama ta adevărată. Ne-au spus că e mai bine pentru tine…

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Tata a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins:
— M-ați mințit toată viața!

În zilele următoare, am început să caut răspunsuri. Am mers la primărie, la Protecția Copilului, am vorbit cu vecini bătrâni care știau povești vechi. Așa am aflat că în anii ’90, în satul nostru au dispărut mai mulți copii „adoptați” peste noapte de familii fără copii. O vecină mi-a spus pe șoptite:
— Erau oameni care veneau cu mașini negre și luau copiii săraci… îi dădeau la orfelinate sau îi vindeau.

Am început să visez coșmaruri: femeia din fotografie mă striga pe nume, dar eu nu puteam ajunge la ea. M-am hotărât să merg la Iași, la arhivele județene. Acolo am găsit dosarul meu de adopție: acte false, semnături falsificate, o rețea întreagă de funcționari corupți.

Am mers acasă și i-am pus pe ai mei față în față cu adevărul:
— Știați?
Mama a căzut în genunchi:
— Ne-au spus că mama ta te-a abandonat… Că e mai bine pentru tine… Dar nu am întrebat niciodată mai mult.
Tata a izbucnit:
— Am vrut doar un copil! Nu ne-am gândit…

Nu puteam să-i iert. Am început să caut familia mea biologică. După luni de zile și sute de telefoane, am găsit-o pe Maria Dumitru, mama mea adevărată, într-un sat uitat de lume. Când m-a văzut la poartă, a început să plângă:
— Ana? Ești tu? Mi-au spus că ai murit…

Am stat ore întregi în brațele ei. Mi-a povestit cum a venit cineva de la Protecția Copilului și i-a spus că trebuie să mă dea pentru că e prea săracă. Că altfel mă vor lua oricum. A încercat să mă caute ani la rând, dar nimeni nu i-a spus unde sunt.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat între două lumi: familia care m-a crescut și cea care m-a pierdut fără voia ei. Am decis să nu tac. Am scris povestea mea pe internet, am mers la presă, am vorbit cu alți tineri adoptați care aveau aceleași suspiciuni.

Așa am descoperit că nu sunt singura: zeci de copii au fost luați din familii sărace sub pretextul „binelui superior al copilului” și dați spre adopție unor familii care plăteau bani grei unor intermediari.

Familia Popescu a fost anchetată, dar au fost considerați victime ale sistemului corupt. Eu am rămas cu două mame și niciun răspuns clar despre cine sunt cu adevărat.

Astăzi lupt pentru dreptatea altor copii ca mine. Merg la conferințe, vorbesc cu autoritățile, încerc să schimb legile adopției.

Dar uneori mă întreb: dacă adevărul doare atât de tare, merită să-l cauți până la capăt? Sau e mai bine să trăiești în minciunile dulci ale celor care te iubesc?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?