Când dragostea devine război: Povestea unui proces de pensie alimentară care a sfâșiat o familie

— Nu mai suport, Vlad! Nu vezi că Mara suferă? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea haina și se pregătea să plece.

Vlad s-a întors spre mine cu ochii reci, de parcă eram o străină. — Dacă ai fi fost mai înțelegătoare, n-am fi ajuns aici, a spus printre dinți.

Așa începea fiecare discuție de când am semnat actele de divorț. Odată, eram doi tineri îndrăgostiți care visau să-și construiască o familie. Acum, eram doi adversari într-un război mut, fiecare încercând să-și apere teritoriul.

Totul s-a rupt într-o zi de aprilie, când am găsit mesajele acelea pe telefonul lui Vlad. Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă, dar atunci am știut sigur. Am plâns toată noaptea, iar dimineața i-am spus că nu mai pot continua. El n-a încercat să mă oprească. A plecat fără să privească înapoi.

La început am crezut că vom rămâne civilizați pentru Mara. Avea doar șase ani și era tot universul meu. Dar când a venit vorba de bani și de cine va avea grijă de ea, totul s-a transformat într-o bătălie. Vlad a refuzat să plătească pensia alimentară stabilită de instanță, spunând că nu are destui bani, deși știam bine că firma lui mergea mai bine ca niciodată.

— Nu vreau să-ți dau bani ca să-ți faci tu vacanțe la mare! mi-a aruncat într-o zi, când am încercat să-i explic că Mara are nevoie de haine noi pentru școală.

— Nu e vorba despre mine! E copilul tău! am țipat, simțind cum mi se rupe sufletul.

Mara ne privea cu ochii mari și speriați, ascunsă după ușa camerei ei. În fiecare seară mă întreba dacă tata o mai iubește și dacă o să vină la serbarea de la grădiniță. Îi promiteam mereu că da, dar nici eu nu mai credeam în propriile mele cuvinte.

Procesul pentru pensia alimentară a durat luni întregi. Avocații ne-au transformat în niște străini care se luptau pentru fiecare leu și fiecare weekend petrecut cu Mara. Mama mea încerca să mă liniștească: — Lasă, Irina, timpul le rezolvă pe toate. Dar timpul nu făcea decât să adâncească prăpastia dintre noi.

Într-o zi, Mara a venit acasă cu un desen: trei oameni ținându-se de mână sub un soare mare și galben. — Uite, mami, suntem noi trei! a spus ea cu un zâmbet trist. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote.

În instanță, Vlad a încercat să mă discrediteze: — Irina nu știe să gestioneze banii! Copilul nu are parte de tot ce-i trebuie! Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Judecătoarea ne-a privit cu răceală și a stabilit suma minimă prevăzută de lege.

După proces, Vlad a început să întârzie cu plățile. Trebuia să-l sun mereu, să-l rog, să-i explic că Mara are nevoie de rechizite sau de medicamente. De fiecare dată îmi răspundea sec: — O să-ți trimit când pot.

Într-o seară, după ce Mara a adormit plângând pentru că tata nu venise la serbare, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat unde am greșit și dacă vreodată vom putea fi din nou o familie normală.

Prietenii mei au început să se îndepărteze. Unii spuneau că exagerez, alții că ar trebui să-l dau în judecată din nou pe Vlad. Dar eu nu voiam scandaluri; voiam doar liniște pentru copilul meu.

Într-o zi, Vlad a venit să o ia pe Mara la el. Fetița s-a agățat de piciorul meu și a început să plângă: — Nu vreau la tati! Vreau acasă! Vlad a ridicat tonul: — Nu-i normal ce faci! O întorci împotriva mea!

— Nu-i adevărat! Nu vezi cât suferă? am răspuns printre lacrimi.

După ce au plecat, am rămas singură în casă și m-am uitat la jucăriile împrăștiate prin cameră. M-am simțit vinovată pentru tot ce i se întâmplase Marei. Poate dacă aș fi avut mai multă răbdare… Poate dacă aș fi trecut peste infidelitatea lui Vlad… Dar oare merita să-mi sacrific demnitatea?

Seara aceea m-a făcut să realizez cât de mult rău poate face un divorț unui copil. Mara a început să aibă coșmaruri și să se izoleze la grădiniță. Educatoarea m-a chemat la o discuție: — E retrasă, nu mai vorbește cu ceilalți copii…

Am încercat să vorbesc cu Vlad despre terapie pentru Mara, dar el a râs: — Ce prostii! Copiii trec repede peste astea!

M-am simțit atât de singură… Familia mea mă sprijinea cum putea, dar nimeni nu putea umple golul lăsat de absența unui tată implicat.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad plătește pensia alimentară doar când e presat de executor. Mara încă îl iubește pe tatăl ei, dar întreabă tot mai des: — De ce nu putem fi toți trei împreună?

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am condamnat-o pe Mara la o copilărie plină de lipsuri emoționale. Oare câți copii din România trec prin același coșmar? Și câți părinți uită că dincolo de orgolii și bani există un suflet mic care suferă în tăcere?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?