Casa mea, sufletul meu: Între dorința de a ajuta și teama de a rămâne fără adăpost

— Nu mai putem aștepta, Elena! Copiii cresc, apartamentul e prea mic, iar Vlad nu are curaj să-ți spună direct, dar trebuie să faci ceva!
Vocea Irinei răsună în bucătăria mea, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremură pe ceașcă. Mă uit la ea, la ochii ei verzi, hotărâți, și simt cum mi se strânge inima.
— Ce vrei să fac, Irina?
— Să vinzi casa asta. Să ne ajuți să terminăm vila. E normal, nu? Ești singură aici, iar noi ne chinuim cu doi copii într-o cutie de chibrituri.
Mă uit în jur. Pereții poartă urmele vieții mele: poza cu soțul meu, mort de zece ani, desenul lui Vlad din clasa a doua, perdeaua galbenă pe care am cusut-o cu mâna mea. Cum să le las? Cum să mă despart de tot ce am iubit?

Vlad stă pe scaun, cu privirea în pământ. Nu zice nimic. Îl simt prins între două lumi: datoria față de familia lui și dragostea pentru mine. Îmi vine să-l iau în brațe ca atunci când era copil și plângea că nu are jucării ca ceilalți. Dar acum e bărbat și nu mai pot să-l protejez.

— Mamă… — începe el încet — Știi că nu-ți cerem asta cu ușurință. Dar nu mai putem continua așa. Am pus tot ce am avut în terenul ăla. Copiii cresc, nu mai avem loc nici să ne mișcăm.

Îmi mușc buza. Știu că au dreptate, dar dacă vând casa, unde mă duc? La azil? La o garsonieră în Rahova? Am muncit o viață pentru fiecare colțișor din casa asta. Soțul meu a pus fiecare cărămidă cu mâna lui.

— Și eu ce fac? Unde mă duc? — întreb cu voce stinsă.
Irina ridică din umeri:
— Poți veni cu noi până terminăm casa. Sau îți iei ceva mic, aproape de noi. Nu te lăsăm pe drumuri.

Dar știu cum e: când intri în casa altuia, oricât ar fi el copilul tău, devii un musafir. Și eu nu vreau să fiu musafir în viața nimănui.

Noaptea nu pot dormi. Mă plimb prin camerele casei mele și ating mobila veche, covorul persan cumpărat din primul salariu, rafturile pline de cărți. Mă gândesc la vecinii mei: tanti Maria de peste drum, care vine la cafea în fiecare joi; nea Gică, care mă ajută cu lemnele iarna. Dacă plec, pierd tot ce am construit aici.

A doua zi dimineață, Vlad mă sună:
— Mamă, hai să vorbim liniștit. Nu vrem să te forțăm.
— Dar Irina mă forțează! — îi răspund cu voce tremurată.
— Știu… dar e disperată. Nu mai avem bani nici de chirie la apartament dacă ne apucăm iar de construcție.

Îmi vine să plâng. Îmi amintesc cum am crescut singură după ce soțul meu s-a prăpădit la 54 de ani. Cum am tras de fiecare leu ca Vlad să poată merge la facultate. Cum am renunțat la haine noi ca să-i cumpăr lui manuale.

Într-o seară, Irina vine din nou:
— Elena, gândește-te logic! Dacă vinzi casa acum, prețurile sunt bune. Peste câțiva ani poate nu mai iei nimic pe ea! Și oricum, ce faci cu atâta spațiu?
— Trăiesc! — îi răspund brusc. — Trăiesc cu amintirile mele!
Ea oftează:
— Amintirile nu țin de cald.

Încep să mă simt vinovată. Poate sunt egoistă. Poate ar trebui să-i ajut. Dar dacă ajung pe drumuri? Dacă mă îmbolnăvesc și nu mai pot avea grijă de mine?

Într-o duminică, la masă, nepotul meu cel mic mă întreabă:
— Mamaie, tu vii să stai cu noi când o să avem casă mare?
Îl privesc și simt un nod în gât.
— Poate… dacă o să vrea mama ta.
Irina zâmbește forțat:
— Sigur că vrem! Dar trebuie să ne ajuți și tu puțin…

Seara aceea mă găsește plângând în baie. Nu vreau să fiu povara nimănui. Dar nici nu vreau să-mi pierd rădăcinile.

Încep să caut pe internet: „vând casă bătrânească”, „aziluri private”, „garsoniere ieftine”. Nimic nu-mi dă liniște. Mă întâlnesc cu vecina mea, tanti Maria:
— Ce faci, Eleno? Te văd abătută.
Îi spun totul printre lacrimi.
— Să nu faci prostia asta! Casa e sufletul omului! Copiii uită repede binele făcut…

Merg la biserică și mă rog la icoana Maicii Domnului: „Dă-mi putere să iau decizia corectă!”

Într-o zi, Vlad vine singur:
— Mamă… dacă nu poți, nu vinde. O să ne descurcăm cumva.
Îl iau de mână:
— Vlad, eu vreau să vă ajut… dar mi-e frică. Mi-e frică să nu ajung pe drumuri când n-o să mai pot munci.
El oftează:
— Știu… Dar Irina nu vede decât viitorul copiilor noștri.

Trec zilele și presiunea crește. Irina aduce agenți imobiliari fără să mă întrebe. Într-o zi găsesc un bilet pe masă: „Suntem disperați! Fii om!”

Mă simt strivită între două lumi: trecutul meu și viitorul lor.

Într-o noapte visez că rătăcesc pe stradă cu o valiză veche în mână și nimeni nu mă recunoaște.

M-am trezit plângând și mi-am spus: „Nu pot! Nu pot renunța la tot ce sunt doar pentru un vis care nu e al meu!”

A doua zi le spun hotărât:
— Nu vând casa! Voi ajuta cât pot altfel, dar aici rămân!
Irina pleacă trântind ușa. Vlad mă îmbrățișează fără cuvinte.

Poate sunt egoistă sau poate doar omenească. Dar cine are dreptul să decidă ce sacrificii trebuie să facem pentru familie? Cât din sufletul nostru putem da fără să ne pierdem pe noi înșine?