Casa mea, sufletul meu: O poveste despre trădare și iertare în familie

— Mama, trebuie să vorbim serios, mi-a spus Irina într-o seară ploioasă de aprilie, când încă mă sprijineam în baston și nu-mi găseam locul în apartamentul lor din cartierul Titan. Radu stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, dar am simțit că discuția era despre mine.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. De când m-am mutat la ei, după ce am ieșit din spital, simțeam că nu mai sunt stăpână pe viața mea. Irina era mereu grăbită, Radu mereu iritat. Nepoții mei, Vlad și Ana, abia dacă mă salutau.

— Mama, nu poți să mai stai singură la casa ta. E prea greu pentru tine. Și oricum, apartamentul acela stă gol de luni de zile. Ne-am gândit…

Radu a ridicat privirea din telefon și a continuat fără să clipească:

— Am găsit deja un cumpărător. E o ofertă bună. Ne ajută pe toți.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Casa mea? Unde am crescut-o pe Irina, unde am plâns moartea soțului meu, unde fiecare colț păstra o amintire? Cum puteau să se gândească să o vândă fără să mă întrebe?

— Nu se poate! am izbucnit. Nu ați avut nici măcar bunul simț să mă întrebați?

Irina a început să plângă:

— Mamă, nu voiam să te rănim! Dar nu mai poți locui singură. Și avem nevoie de bani pentru ratele la casă…

Radu a ridicat din umeri:

— E doar o casă. Ce vrei să faci cu ea? Să moară de bătrânețe?

Am simțit o furie cumplită. Pentru ei era doar o proprietate, pentru mine era tot ce mai aveam din viața mea de dinainte. Am plecat în camera mea și am plâns până dimineața.

A doua zi, Irina a venit la mine cu ochii umflați:

— Iartă-mă, mamă! N-am vrut să te fac să suferi. Dar nu știu cum să fac față presiunii. Radu e disperat cu banii…

Am încercat să o liniștesc, dar nu puteam uita privirea rece a ginerelui meu. În zilele următoare, am început să observ tot mai multe semne că nu eram dorită acolo: discuții în șoaptă, priviri aruncate pe furiș, uși trântite când ieșeam din cameră.

Într-o dimineață, am auzit-o pe Ana vorbind cu prietena ei la telefon:

— Abia aștept să plece bunica! Nu mai pot cu mirosul de medicamente și cu poveștile ei vechi.

M-am simțit ca o povară. M-am întrebat dacă nu cumva chiar ar trebui să le las casa și să dispar. Dar apoi mi-am amintit de toți anii în care am muncit pentru acel apartament: nopțile nedormite la fabrică, economiile făcute leu cu leu, sacrificiile făcute pentru Irina.

Într-o zi, am luat hotărârea să mă întorc acasă. Am sunat-o pe vecina mea, tanti Viorica:

— Viorica, poți veni mâine să mă ajuți să ajung acasă? Nu mai pot sta aici.

A doua zi dimineață, cu ajutorul ei și al unui taxi, am ajuns în fața blocului meu din Drumul Taberei. Am urcat cu greu scările până la etajul trei și am deschis ușa apartamentului meu. Mirosul familiar m-a făcut să plâng de ușurare.

La scurt timp după aceea, Irina a venit val-vârtej:

— Mamă! Cum ai putut să pleci fără să ne spui?

— Pentru că nu mai eram dorită acolo. Și pentru că aici e casa mea!

Radu a apărut și el, nervos:

— Nu ești rezonabilă! O să ajungi iar la spital!

— Mai bine mor aici decât să fiu o povară pentru voi!

Irina a izbucnit în lacrimi:

— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm!

Am privit-o lung. Am văzut în ochii ei oboseala și disperarea. Dar și frica de a nu pierde ceea ce credea că i se cuvine.

Au trecut câteva luni de atunci. M-am descurcat singură cu ajutorul vecinilor și al unei asistente sociale. Irina vine uneori pe fugă cu câte o pungă de cumpărături și își cere scuze mereu. Radu nu mai calcă pe la mine.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă lumea s-a schimbat atât de mult încât bătrânii nu mai au loc în casele copiilor lor. Dar știu sigur un lucru: sufletul unui om nu poate fi vândut odată cu pereții unei case.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Ce înseamnă astăzi „acasă” pentru fiecare dintre noi?