Dincolo de pragul ușii: Povestea Mariei și lupta pentru demnitate

— Maria, nu mai pot! Ori el, ori eu! Ți-am spus de atâtea ori că nu-l vreau pe Mihai în casa asta!
Vocea mamei răsuna ca un ecou în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Tata tăcea, cu ochii în pământ, iar eu îl țineam pe Mihai, fratele meu mai mic, strâns la piept. Avea doar șapte ani și nu înțelegea de ce mama urla la noi.
— Maria, ai de gând să faci ceva?
— Ce vrei să fac, mamă? Să-l las pe Mihai pe drumuri?
— Dacă nu plecați amândoi, plec eu!
A fost ultima seară în care am mai dormit acasă. Tata a încercat să ne oprească, dar mama a făcut scandal până la miezul nopții. Am ieșit cu Mihai de mână, cu un rucsac și două haine groase. Era noiembrie și ploua mărunt.

Primele nopți le-am petrecut pe la scara blocului, apoi într-o scară vecină unde portarul ne-a lăsat să stăm până dimineața. Mihai plângea mereu și mă întreba când mergem acasă. Nu aveam răspunsuri. Am încercat să sun la tata, dar nu răspundea. Mama mă blocase peste tot.

Într-o dimineață, o doamnă cu părul alb și ochi blânzi ne-a găsit dormind pe o bancă din parc. Ne-a dus la ea acasă, ne-a dat ceai cald și ne-a lăsat să facem un duș. O chema doamna Lidia și avea două pisici bătrâne. Ne-a spus că nu poate să ne țină mult, dar ne-a ajutat să găsim un adăpost pentru copii și mame abuzate. Acolo am stat aproape un an.

La adăpost am cunoscut alte femei ca mine: Ana, care fugea de soțul ei violent; Viorica, care fusese dată afară de fiica ei după ce i-a vândut casa; și Irina, care avea trei copii mici și niciun venit. Fiecare avea povestea ei, dar toate aveam în comun sentimentul de rușine și frica de ziua de mâine.

Mihai mergea la școală cu haine primite de la Crucea Roșie. Eu am încercat să-mi găsesc un job, dar cine angajează o fată de 19 ani fără experiență, fără acte și cu un copil după ea? Am spălat scări de bloc, am făcut curat prin casele unor bătrâni, am vândut flori la metrou. În fiecare seară mă rugam să nu ne dea nimeni afară din adăpost.

Într-o zi, la adăpost a venit o jurnalistă tânără, Roxana, care voia să scrie despre femeile fără casă din București. M-a întrebat dacă vreau să-i spun povestea mea. Am ezitat mult, dar până la urmă am acceptat. A scris un articol care a apărut pe prima pagină a unui ziar local: „Maria și Mihai – copiii nimănui”.

A doua zi am primit un telefon de la o fundație care oferea locuri de muncă pentru tineri defavorizați. M-au chemat la interviu și am început să lucrez ca asistent social pentru copii străzii. Era greu – vedeam zilnic copii care dormeau sub poduri sau în canale – dar simțeam că fac ceva important.

Mihai a început să zâmbească din nou. Învăța bine la școală și visa să devină medic. Eu visam doar la o cameră a noastră, cu o ușă pe care s-o încuiem seara.

După doi ani am reușit să strâng bani pentru o garsonieră mică la marginea orașului. Am plâns când am primit cheia – era prima dată când simțeam că avem un loc al nostru.

Dar nu am uitat niciodată cum e să fii pe drumuri. În fiecare zi vedeam femei ca mine care nu aveau unde merge după ce erau date afară sau fugeau de violență. Am început să organizez întâlniri la fundație, să le ascult poveștile și să le ajut cum puteam: cu haine, cu sfaturi legale sau doar cu o vorbă bună.

Într-o seară, Ana – prietena mea din adăpost – a venit plângând: „Maria, nu mai pot! M-au dat afară din nou! Unde să mă duc?” Atunci mi-am dat seama că trebuie să facem mai mult.

Am început să strâng semnături pentru un proiect prin care primăria să ofere locuințe sociale mamelor singure și tinerilor fără adăpost. Am vorbit la televizor, am mers la proteste, am scris scrisori deschise. Mulți râdeau de mine: „Cine ești tu? O fată crescută pe stradă!” Dar nu m-am lăsat.

După luni întregi de luptă, proiectul nostru a fost aprobat. Primii beneficiari au fost chiar Ana și copiii ei. Când i-am văzut mutându-se într-un apartament curat, am simțit că tot chinul nostru nu a fost în zadar.

Astăzi coordonez o echipă de voluntari care ajută femeile fără adăpost din București. Încercăm să le oferim nu doar un acoperiș temporar, ci și speranța că pot începe o viață nouă.

Uneori mă gândesc la mama mea – dacă știe ce fac acum sau dacă îi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Dar cel mai mult mă gândesc la fetele ca mine care încă dorm pe bănci sau în scări de bloc.

Oare cât valorează demnitatea unui om într-o lume în care poți fi aruncat oricând peste prag? Și câți dintre noi ar avea curajul să lupte pentru ea până la capăt?