Fereastra spre liniște: Povestea Mariei din cartierul nostru
— Nu mai țipa, te rog! Am sărit din pat, cu inima bătându-mi nebunește, când am auzit iarăși vocea Mariei răsunând prin pereții subțiri ai blocului. Era trecut de miezul nopții, iar țipetele tatălui ei, domnul Ionescu, se amestecau cu plânsetele stinse ale mamei. M-am lipit de perete, încercând să nu respir prea tare. Știam că dacă tata mă prinde treaz la ora asta, o să mă certe, dar nu puteam să adorm când știam ce se întâmplă dincolo de ușa noastră.
Maria era cu un an mai mică decât mine și locuia în apartamentul de vizavi. O vedeam zilnic: dimineața, când ieșeam la școală, cu ghiozdanul vechi și hainele prea subțiri pentru iarnă; după-amiaza, când stătea pe banca din fața blocului, privind în gol. Avea ochii mari și negri, mereu obosiți, și un zâmbet pe care îl păstra doar pentru fratele ei mai mic, Vlad.
Într-o zi de toamnă, când frunzele acopereau trotuarul ca o pătură gălbuie, am găsit-o pe Maria plângând pe scara blocului. M-am apropiat încet.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
— Tata a spart iarăși farfuria preferată a mamei… și a zis că e vina mea că nu sunt în stare să fac nimic bine.
Nu știam ce să-i spun. Aveam doar doisprezece ani și lumea adulților mi se părea un labirint fără ieșire. I-am întins o batistă și am stat lângă ea până s-a liniștit.
Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat în apartamentul Mariei. Tatăl ei bea tot mai mult, mama ei se stingea încet, iar Maria avea grijă de Vlad ca o mamă adevărată. Îi ajutam cum puteam: le aduceam sandvișuri făcute de mama mea sau îi ajutam la teme. Dar mereu simțeam că nu e suficient.
Într-o seară geroasă de iarnă, l-am auzit pe domnul Ionescu urlând mai tare ca niciodată. Am ieșit pe hol și am văzut-o pe Maria încercând să-și tragă fratele după ea, să fugă din casă.
— Lasă-ne! Nu mai vreau să te văd! striga tatăl ei.
Mama mea a ieșit și ea pe hol și a tras-o pe Maria la noi în apartament. Vlad plângea în hohote. Mama le-a făcut ceai cald și le-a dat pături. În acea noapte am dormit toți patru în sufragerie, iar Maria s-a lipit de mine ca să nu mai tremure.
A doua zi dimineață, mama a sunat la Protecția Copilului. A fost prima dată când cineva a făcut ceva concret pentru Maria și Vlad. Au venit asistenții sociali și i-au luat pe copii pentru câteva zile. Tatăl lor a dispărut atunci câteva săptămâni, iar mama lor a rămas singură și pierdută.
Când s-au întors acasă, Maria era schimbată. Nu mai vorbea cu nimeni și mergea la școală doar ca să nu stea în casă. Într-o zi, am găsit-o pe banca din parc cu ochii roșii de plâns.
— De ce nu ne lasă nimeni în pace? De ce trebuie să ne întoarcem mereu aici?
— Poate într-o zi o să fie mai bine… am încercat eu să o încurajez.
— Nu cred. Pentru unii oameni nu există „mai bine”.
Cuvintele ei m-au urmărit ani la rând. Am terminat liceul și am plecat la facultate în alt oraș. Din când în când mă întorceam acasă și o vedeam pe Maria tot acolo, cu aceiași ochi triști, având grijă de Vlad și de mama lor bolnavă.
Într-o vară, am aflat că domnul Ionescu murise într-un accident rutier. Blocul a răsuflat ușurat, dar pentru Maria nu s-a schimbat nimic. Sărăcia era tot acolo, iar mama ei s-a îmbolnăvit grav la scurt timp după aceea.
Într-o seară târzie, m-am întâlnit cu Maria pe scara blocului. Era slabă și trasă la față.
— Ai nevoie de ceva? am întrebat-o.
— Nu vreau milă. Vreau doar să pot respira fără să mă gândesc la ziua de mâine.
Am simțit atunci cât de neputincioși suntem uneori în fața vieții altora. Oricât am încerca să ajutăm, unele răni nu se vindecă niciodată complet.
După moartea mamei ei, Maria a rămas singură cu Vlad. A renunțat la facultate ca să muncească într-un supermarket din cartier. O vedeam uneori la casă, zâmbind mecanic clienților grăbiți. Vlad a crescut și el tăcut, mereu cu ochii în pământ.
Într-o zi, am intrat în magazin și am stat la coadă la casa unde lucra Maria. Când m-a văzut, mi-a zâmbit trist:
— Știi… uneori mă întreb dacă viața asta are vreun sens sau dacă doar ne chinuim degeaba.
Nu am știut ce să-i răspund. Am ieșit din magazin cu inima grea și gândul că poate ar fi trebuit să fac mai mult pentru ea.
Astăzi locuiesc într-un alt oraș, dar povestea Mariei mă urmărește mereu. Mă întreb dacă există vreodată o cale de ieșire pentru cei ca ea sau dacă societatea noastră îi condamnă pe unii oameni la suferință încă de la naștere.
Oare cât valorează bunătatea noastră dacă nu reușim să schimbăm nimic cu adevărat? Sau poate că uneori simplul fapt că rămânem alături contează mai mult decât credem…