Între două lumi: Povestea unei mame împărțite între copii și propriul cămin

— Mama, nu mai pot! Vreau să-mi vând partea. Am nevoie de bani, nu pot să stau blocată aici la nesfârșit!
Vocea Irinei răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe alocuri. Mă uitam la ea, la ochii ei aprinși de furie și disperare, și simțeam cum inima mi se strânge. Nu era prima ceartă pe tema apartamentului, dar acum părea hotărâtă.
— Irina, dar unde să mă duc eu? Tu te-ai gândit la mine? Dacă vin niște străini și mă dau afară?
— Mama, nu e vina mea că ai împărțit apartamentul așa! Eu am nevoie de bani să-mi cresc copilul! Vlad are serviciu bun, el poate să stea aici!
M-am așezat pe marginea canapelei, cu mâinile tremurânde. Apartamentul acesta era tot ce aveam. Îl moștenisem de la părinții mei, oameni simpli din Ploiești, care munciseră o viață întreagă ca să-l cumpere. Aici am crescut, aici mi-am crescut copiii. Când soțul meu a murit, apartamentul a devenit singura mea ancoră.
Când copiii au crescut și au început să se certe pe moșteniri încă dinainte să mor, am vrut să fac dreptate: am făcut act de donație, fiecare cu jumătatea lui. Am crezut că așa îi împac. Dar n-am făcut decât să aprind scânteia.
Irina a divorțat anul trecut și s-a mutat cu băiețelul ei într-o garsonieră închiriată. Salariul ei de educatoare abia îi ajungea de la o lună la alta. Vlad, fratele ei mai mare, era inginer și locuia tot aici, cu mine. El nu voia să vândă nimic.
În seara aceea, după ce Irina a plecat trântind ușa, Vlad a venit la mine în bucătărie.
— Mamă, nu-i da voie să vândă! O să ne trezim cu cine știe cine pe cap!
— Vlad, ce pot să fac? E dreptul ei…
— Nu e dreptul nimănui să-ți ia casa!
Am tăcut. M-am simțit prinsă între două lumi: datoria de mamă și nevoia de siguranță. Noaptea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă, atingând mobila veche, fotografiile de pe pereți — copilăria lor, nunta mea, părinții mei zâmbind dintr-un alt timp.

A doua zi Irina m-a sunat:
— Mama, am găsit deja un cumpărător. E o familie tânără, vor să se mute repede.
— Irina… dar eu? Unde mă duc?
— Poți rămâne cu Vlad! Sau… poate găsim o soluție.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

În zilele următoare au venit străini să vadă casa. M-am simțit ca o musafiră în propria viață. O doamnă tânără s-a uitat la mine și mi-a zâmbit:
— Dumneavoastră locuiți aici?
— Da… de când eram copil.
— Ce frumos… Dar noi vrem să renovăm totul.
Am simțit că mă sufoc.

Vlad era tot mai nervos:
— Să nu semnezi nimic fără mine! O să ajungem pe drumuri!
Irina plângea la telefon:
— Mama, nu mai pot! Am datorii! Nu vezi că nu mă ajută nimeni?

Într-o seară am izbucnit:
— Voi vă gândiți doar la voi! Eu unde sunt în povestea asta? Eu ce fac dacă mă dați afară?
Irina a tăcut. Vlad a ieșit trântind ușa.

Au urmat zile de tăcere grea. Vecinii mă întrebau ce se întâmplă.
— Maria, ai grijă! Să nu rămâi pe drumuri!
M-am simțit rușinată. O mamă care și-a pierdut casa din cauza propriilor copii.

Într-o dimineață am primit notificare de la notar: trebuia să semnez actele pentru vânzare.
Am stat cu pixul în mână și m-am uitat la Irina:
— Tu chiar vrei să faci asta?
— Mama… n-am altă soluție.
Am semnat cu mâna tremurândă.

Câteva zile mai târziu au venit noii proprietari. Au început renovările imediat. Praful și zgomotul au umplut casa copilăriei mele. Vlad s-a mutat temporar la un prieten.
Eu am rămas singură într-o cameră mică, cu lucrurile îngrămădite în cutii.

Irina venea rar. Era mereu grăbită.
— Mama, îmi pare rău… Dar acum pot să-i cumpăr lui Andrei haine noi.
O priveam și nu mai recunoșteam fata pe care am crescut-o.

Într-o seară am ieșit pe balcon și m-am uitat la blocurile gri din jur. M-am întrebat dacă am greșit când am încercat să fiu corectă cu toți.

Acum trăiesc cu teama că într-o zi cineva va bate la ușă și-mi va spune că trebuie să plec. Mă simt străină în propria casă și mă întreb dacă există vreo cale prin care o mamă poate fi cu adevărat dreaptă fără să-și piardă liniștea sufletească.

Oare câți dintre noi ajungem prizonieri între dorința de a fi corecți și nevoia de a fi iubiți? Ce ați fi făcut voi în locul meu?