Masa de prânz cu gust de rușine

— Radu, dă tava înapoi și așteaptă la coadă, a spus doamna Viorica, bucătăreasa, fără să mă privească în ochi. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate nebunește. Toți colegii se uitau la mine, unii chicoteau, alții doar mă priveau cu milă. M-am uitat la ciorba aburindă și la chiftelele care păreau un festin și am simțit cum stomacul mi se strânge de foame și rușine.

— N-are bani, a șoptit cineva din spate. — Lasă-l, măi, că tot nu-și permite, a râs altul. Am lăsat tava pe tejghea și am făcut un pas înapoi, încercând să nu plâng. Nu voiam să le dau satisfacția asta.

Afară ningea mărunt, iar eu m-am așezat pe banca rece din curtea școlii, cu pachetul meu: două felii de pâine uscată și o bucată mică de brânză. M-am gândit la bunica mea, Maria, care mă aștepta acasă cu ochii obosiți și mâinile crăpate de muncă. Ea făcea tot ce putea pentru mine, dar pensia ei abia ne ajungea de medicamente și lemne.

Seara, când am ajuns acasă, bunica m-a întrebat:
— Ce-ai pățit, Radule? De ce ai ochii roșii?

Am încercat să-i ascund adevărul, dar lacrimile au început să curgă fără voia mea.
— Nu mai vreau să merg la școală, bunico. Toți râd de mine că nu am bani de mâncare caldă.

Bunica m-a strâns la pieptul ei subțire.
— Of, copile… Știu că-i greu. Dar nu trebuie să-ți fie rușine. Sărăcia nu-i o vină.

A doua zi dimineață, bunica s-a dus la primărie. A stat la coadă ore întregi, cu dosarul nostru sub braț. S-a întors acasă obosită, dar cu o sclipire în ochi.
— Ne-au trecut pe listă pentru ajutor social. Poate luna viitoare vei avea și tu bonuri pentru masa caldă la școală.

Dar până atunci mai era mult. În fiecare zi mergeam la școală cu frica de a fi din nou umilit. Colegii mei, Vlad și Sorin, au început să mă evite. — Nu stăm cu săracii! — mi-a spus Vlad într-o pauză. Doar Irina, colega mea de bancă, mi-a adus într-o zi o prăjitură făcută de mama ei.
— Nu-i nimic dacă nu ai bani. Și eu am fost săracă odată, mi-a șoptit ea.

Într-o zi, bunica a venit la școală cu un coș mare plin cu plăcinte calde. A intrat direct în cancelarie și i-a rugat pe profesori să le împartă tuturor copiilor.
— Să nu mai fie niciun copil flămând sau rușinat aici! — a spus ea cu voce tremurată.

Toți copiii au primit câte o plăcintă. Unii au râs, alții au mulțumit. Dar doamna directoare a chemat-o pe bunica la ea.
— Doamnă Maria, gestul dumneavoastră e frumos, dar nu rezolvăm problema așa. Trebuie să găsim o soluție pentru toți copiii care nu-și permit masa caldă.

Bunica a plecat capul.
— Eu atât am putut face…

În zilele următoare s-a vorbit mult despre asta în sat. Unii au zis că bunica ne-a făcut de râs. Alții au spus că e o femeie cu suflet mare. Eu eram prins între două lumi: rușinea sărăciei și mândria pentru curajul bunicii mele.

Într-o seară am auzit-o plângând în camera ei.
— Doamne, dă-mi putere să-l cresc pe Radu om mare…

Apoi s-a îmbolnăvit. Oboseala și frigul i-au slăbit trupul firav. Am început să lipsesc tot mai des de la școală ca să am grijă de ea. Profesorii au venit acasă să vadă ce se întâmplă.

— Radu e un copil bun, dar are nevoie de ajutor! — a spus doamna Ana, învățătoarea mea.

În cele din urmă, primarul satului a organizat o strângere de fonduri pentru copiii nevoiași. S-au adunat destui bani cât să avem toți masa caldă la școală până la sfârșitul anului.

Dar bunica nu s-a mai însănătoșit niciodată complet. Într-o dimineață rece de martie, s-a stins liniștită în somn. Am rămas singur pe lume, dar cu amintirea sacrificiului ei și cu lecția demnității pe care mi-a lăsat-o.

Acum sunt adult și lucrez ca profesor într-un sat asemănător celui în care am crescut. În fiecare zi văd copii ca mine — flămânzi, rușinați sau uitați de lume. Încerc să le fiu sprijin și să nu-i las niciodată să simtă gustul amar al rușinii pe care l-am simțit eu odinioară.

Oare câți copii încă mai trec prin ce am trecut eu? Oare când vom învăța să ne uităm unii la alții cu mai multă compasiune și mai puțină judecată?