Nu am putut să-i spun soacrei adevărul despre infertilitatea soțului meu – Povestea vieții mele cu un băiat de mamă într-o familie românească

— Nu pot, Maria. Te rog, vorbește tu cu mama! vocea lui Radu tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua din bucătărie. Mâinile îi erau strânse în poală, ca ale unui copil prins cu minciuna. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să discutăm despre asta, dar de fiecare dată ajungeam în același punct: el nu putea să-i spună mamei lui că problema era la el, nu la mine.

Îmi amintesc perfect ziua aceea de toamnă târzie, când am primit rezultatele analizelor. Doctorul ne-a privit cu blândețe, dar cuvintele lui au căzut ca un ciocan: „Infertilitate masculină. Șansele sunt extrem de mici.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea, dar nu pentru că nu puteam avea copii, ci pentru că știam ce va urma acasă. Radu era singurul copil, iar doamna Viorica își dorea nepoți mai mult decât orice pe lume.

— Maria, tu ești femeia. Tu trebuie să știi cum să-i vorbești. Eu… eu nu pot, a mai spus el, aproape șoptit.

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. De ce trebuia eu să port această povară? De ce nu putea el să-și asume adevărul în fața propriei mame?

Când am intrat în casa lor, mirosul de ciorbă proaspătă și sarmale m-a izbit în nări. Doamna Viorica era în bucătărie, cu șorțul legat strâns peste rochia ei veche de casă.

— Maria, dragă, iar vii fără vești bune? Ce tot faceți voi acolo? Nu se poate să nu rămâi însărcinată atâta timp! Toate fetele din sat au deja copii, numai voi… a început ea, cu vocea ei tăioasă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am așezat la masă și am încercat să-mi găsesc cuvintele.

— Doamnă Viorica… am început eu, dar ea m-a întrerupt imediat.

— Nu-mi spune că iar ai venit cu scuze! Eu știu cum e cu fetele din ziua de azi. Carieră, carieră… și când e prea târziu, plâng după copii!

Radu stătea lângă ușă, cu ochii în pământ. Nu scotea un cuvânt. Am simțit cum mă sufoc.

— Doamnă Viorica, problema nu e la mine… am spus încet, dar ea deja ridicase tonul.

— Atunci la cine? La băiatul meu? Nu cred! Radu e sănătos tun! Mereu a fost! Tu ai ceva!

M-am ridicat brusc de la masă.

— Vreți adevărul? Adevărul e că Radu are o problemă medicală. Nu poate avea copii. Am făcut toate analizele împreună. Nu e vina nimănui. Așa a fost să fie!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Doamna Viorica s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Minți! Nu cred așa ceva! Radu, spune-i tu că nu e adevărat!

Radu a rămas mut. O lacrimă i s-a prelins pe obraz. Pentru prima dată l-am văzut slab, vulnerabil și copilăros.

— Mamă… Maria spune adevărul…

Doamna Viorica s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Eu am ieșit din bucătărie și m-am dus în curte, unde aerul rece de toamnă mi-a tăiat respirația. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea acestei familii care nu mă va accepta niciodată pe deplin.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Radu era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Doamna Viorica nu-mi mai vorbea decât monosilabic și mă privea ca pe o străină.

Într-o seară, după ce Radu s-a întors târziu de la serviciu, l-am întrebat:

— De ce ai lăsat totul pe umerii mei? De ce nu ai avut curajul să fii tu cel care spune adevărul?

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns.

— Mi-e frică de mama… Mi-e frică să nu mă urască… Să nu mă considere slab…

Atunci am realizat cât de adânc era legătura dintre el și mama lui. Era o relație bolnavă, care îl ținea captiv între trecut și prezent. Eu eram doar un pion într-un joc pe care nu-l puteam câștiga.

Au trecut luni întregi până când doamna Viorica a început să accepte situația. Dar relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. Între mine și Radu s-a instalat o răceală care creștea cu fiecare zi.

Într-o dimineață, m-am privit în oglindă și m-am întrebat dacă mai pot trăi așa. Dacă merită să-mi sacrific viața pentru o familie care nu mă va vedea niciodată ca pe una de-a lor.

Poate că uneori adevărul doare mai mult decât minciuna. Dar oare cât putem duce pe umeri până când ne frângem complet? Ce ați fi făcut voi în locul meu?