„Nu mai am loc în casa fiului meu” – Povestea Mariei, o mamă care și-a pierdut locul în propria familie

— Mamă, nu mai are rost să stai singură acolo, la etajul patru. Ești tot timpul obosită, te doare spatele, iar noi avem spațiu destul. Vino la noi, o să fie mai bine pentru toți!
Vocea lui Radu răsuna în telefon cu o siguranță care mă liniștea și mă speria în același timp. Îl auzeam pe fundal pe Andreea, nora mea, spunând: „Să nu-ți faci griji, doamnă Maria, avem camera liberă, și o să fie mereu cineva lângă dumneavoastră.”
Aveam 67 de ani și simțeam că zilele se scurg tot mai greu. Seara, când trăgeam perdeaua la geam și vedeam luminile blocurilor din jur, mă cuprindea un gol pe care nici televizorul, nici cartea nu-l mai puteau umple. M-am gândit mult înainte să accept. Am vândut apartamentul copilăriei lui Radu, cu mobila veche și mirosul de cafea dimineața, și am pus banii la comun cu ei pentru a-și lua un apartament mai mare.
— O să fie ca o familie adevărată, mi-a spus Radu când am semnat actele.
Primele săptămâni au fost pline de speranță. Andreea îmi aducea ceai dimineața, iar Radu mă întreba dacă vreau să mergem împreună la piață. Mă simțeam utilă când găteam ciorbă sau făceam plăcintă cu mere pentru nepoata mea, Ilinca. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat.
Într-o seară, am intrat în sufragerie să mă uit la știri. Andreea era deja acolo cu Ilinca, uitându-se la un serial turcesc. M-am așezat timid pe marginea canapelei.
— Mamă, poți să te uiți la știri în camera ta? Ilinca are nevoie de liniște aici.
Am zâmbit forțat și am plecat. Camera mea era mică, cu un pat îngust și o noptieră. Televizorul era vechi și imaginea tremura. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta.
A doua zi dimineață, am vrut să fac clătite pentru toți.
— Nu trebuia să te deranjezi, mamă. Andreea ține dietă și Ilinca nu mănâncă dulce dimineața.
Am strâns farfuriile fără să spun nimic. Începusem să simt că orice fac e prea mult sau prea puțin.
Într-o duminică, Radu a venit la mine în cameră.
— Mamă, știu că nu e ușor pentru tine. Dar trebuie să înțelegi că avem și noi rutina noastră. Poate ar fi bine să ieși mai des la plimbare sau să te înscrii la un club de pensionari.
Am încercat să nu plâng. Nu voiam să fiu povara nimănui.
Seara, când am ieșit din cameră să beau apă, am auzit-o pe Andreea vorbind la telefon:
— Nu mai pot! E peste tot, mereu are ceva de comentat sau de făcut. Parcă nu mai e casa noastră!
Am simțit cum mi se strânge inima. Am stat nemișcată lângă ușă câteva minute, apoi m-am întors în camera mea.
Zilele au început să semene una cu alta. Micul dejun îl luam singură; Radu pleca devreme la serviciu, Andreea era ocupată cu Ilinca și cu jobul ei online. Când încercam să vorbesc cu cineva din familie, răspunsurile erau scurte sau grăbite.
Într-o după-amiază ploioasă, am încercat să-i spun lui Radu ce simt.
— Mamă, nu exagera! Ai tot ce-ți trebuie aici. Dacă vrei să te muți înapoi singură, nu te oprește nimeni.
M-am uitat la el și am văzut un bărbat străin, nu copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a murit.
Într-o zi, am primit vizita unei vecine din blocul vechi, doamna Stanciu.
— Maria dragă, nu te-ai obișnuit încă?
— Nu prea… Simt că nu mai am loc aici.
— Știi ce zic eu? Sufletul omului are nevoie de rădăcini. Poate că ai făcut prea mult pentru alții și prea puțin pentru tine.
Am rămas pe gânduri mult timp după ce a plecat.
Într-o seară de iarnă, când toți erau ocupați cu telefoanele sau laptopurile lor, m-am uitat pe fereastră la fulgii care cădeau peste orașul luminat slab de felinare. Mi-am dat seama că nu mai am unde să mă întorc. Casa mea s-a dus odată cu actele semnate și banii dați pentru apartamentul acesta mare și rece.
M-am întrebat: oare câți bătrâni din România ajung ca mine? Oare cât valorează sacrificiul unei mame când familia uită de el? Dacă aș putea da timpul înapoi… aș face aceeași alegere?
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce înseamnă „acasă” atunci când nu mai ai loc niciunde?