Salariul nu e iubire: Povestea mea între frică și libertate

— Ioana, iar ai cheltuit bani pe prostii? Vocea lui Mihai răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ciorbă se amestecau cu mirosul greu al fricii. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Mă uitam la el, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar gâtul mi se strângea.

— Am luat doar pâine și lapte, Mihai. Copiii trebuie să mănânce…

— Nu mă minți! Ți-am văzut bonul. Ai luat și ciocolată! Pentru ce? Pentru tine? Pentru tine nu există bani! Numai pentru ce spun eu!

Așa începea fiecare seară în casa noastră din Ploiești. O casă cu pereți subțiri, unde fiecare țipăt răsuna până la vecini, dar nimeni nu spunea nimic. O casă unde salariul lui Mihai era armă și lanț, iar eu eram prizonieră. Nu aveam card bancar, nu aveam voie să lucrez. Tot ce primeam era o sumă mică, „pentru cheltuieli”, pe care trebuia să o justific la fiecare leu.

M-am măritat cu Mihai la douăzeci și unu de ani. Era frumos, șarmant, știa să spună glume și să mă facă să râd. Mama îmi spunea mereu: „Ai grijă, Ioana, bărbații care vor să controleze totul nu iubesc cu adevărat.” Dar eu nu am ascultat-o. Am crezut că gelozia lui e semn de dragoste, că grija lui e dovadă că-i pasă. Prima dată când mi-a spus să nu mai ies cu prietenele mele, am zâmbit și am zis că e normal. Apoi a început să-mi verifice telefonul, să-mi citească mesajele, să mă întrebe de ce am stat atât la piață.

După ce s-a născut Maria, fetița noastră, totul s-a schimbat. Mihai a devenit mai nervos, mai rece. Orice greșeală era pedepsită cu tăcere sau cuvinte grele. „Ești o proastă! N-ai fi în stare să te descurci fără mine!” îmi repeta aproape zilnic. Îmi era rușine să-i spun mamei sau surorii mele ce se întâmplă. Cine m-ar fi crezut? La biserică eram familia perfectă.

Într-o zi, când Maria avea patru ani și băiatul nostru, Vlad, abia începuse grădinița, am găsit curajul să-i spun surorii mele, Anca. Plângeam la telefon, iar ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Ioana, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! Vino la mine câteva zile!

Dar nu puteam pleca. Mi-era frică de Mihai. Mi-era frică de ce ar spune lumea. Într-o seară, după o ceartă urâtă pentru că Vlad vărsase laptele pe covor, Mihai a trântit ușa și a plecat la bar. Am rămas singură cu copiii plângând. Atunci am simțit că mă sufoc.

Am început să scriu într-un caiet ascuns sub saltea. Scriam tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fugi. Scrisul era singura mea libertate. Într-o zi am găsit un anunț pe Facebook: „Cursuri gratuite de calificare pentru femei aflate în dificultate”. Am sunat în secret și m-am înscris la un curs de cofetărie.

— Unde pleci așa devreme? m-a întrebat Mihai într-o dimineață.

— La piață, să iau legume proaspete.

Mințeam tot mai des. Îmi era teamă că va afla adevărul și va face scandal. Dar la cursuri mă simțeam om din nou. Femeile de acolo aveau povești ca ale mele: soți violenți, lipsa banilor, frică de viitor. Ne încurajam una pe alta.

După două luni am primit diplomă. Am găsit un job part-time la o cofetărie mică din cartier. Proprietara, doamna Viorica, era o femeie blândă care mi-a spus:

— Ioana, dacă ai nevoie de ajutor sau de un loc unde să stai cu copiii, spune-mi!

Într-o seară, Mihai a găsit diploma ascunsă în dulap.

— Ce-i asta? Ai mințit! Ai ieșit din casă fără să știu! Cum ai putut?

A aruncat diploma pe jos și a rupt-o în bucăți. Atunci am simțit că s-a rupt ceva și în mine. Nu mai puteam suporta umilința.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la copiii mei adormiți și am știut că trebuie să fac ceva pentru ei. A doua zi dimineață am pus câteva haine într-o geantă veche și am plecat la doamna Viorica. Am sunat-o pe Anca și i-am spus totul.

— Sunt mândră de tine! Vin imediat!

Primele zile au fost cele mai grele din viața mea. Copiii întrebau de tatăl lor, iar eu plângeam pe ascuns. Mihai mă suna și mă amenința:

— Dacă nu te întorci acasă, te distrug! Nimeni nu te va ajuta!

Dar nu m-am mai întors. Am început să lucrez mai mult la cofetărie și încet-încet am reușit să-mi găsesc un apartament mic cu chirie. Anca m-a ajutat cu banii pentru avans.

Au trecut doi ani de atunci. Maria merge acum la școală și Vlad e cel mai vesel băiat din clasă. Eu încă mă tem uneori când aud pași pe scară sau când primesc telefoane necunoscute. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru copiii mei și pentru mine.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în teroare și tăcere? De ce ne e atât de greu să cerem ajutor? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să iasă din întuneric.