Ultima Toamnă Acasă: Povestea unei Bunici în Fața Deciziilor Familiei

— Nu vreau să plec de aici! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina, fiica mea cea mare, își strângea buzele și încerca să nu mă privească în ochi. Era o după-amiază mohorâtă de octombrie, iar frunzele galbene se lipeau de geamurile apartamentului meu din Drumul Taberei. În sufragerie, mirosul de ceai de tei se amesteca cu tensiunea din aer.

— Mamă, nu mai poți sta singură. Ai văzut ce s-a întâmplat data trecută când ai alunecat în baie. Dacă nu venea vecina, cine știe cât stăteai acolo… a spus Mihai, băiatul meu, cu voce joasă, dar hotărâtă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Da, am căzut. Da, am 74 de ani și uneori uit să sting aragazul sau să-mi iau pastilele. Dar aici e casa mea. Aici am crescut-o pe Irina, aici l-am legănat pe Mihai când avea febră și plângea după tatăl lui. Aici am făcut cozonaci pentru nepoții mei, Daria și Vlad, care încă mai vin să doarmă la mine în weekend.

— Nu înțelegeți că nu vreau să plec? am șoptit, aproape rugându-mă.

Irina s-a ridicat brusc de pe canapea și a început să plimbe nervoasă prin cameră.

— Mamă, nu e vorba doar despre tine! Noi muncim toată ziua, copiii au nevoie de noi, nu putem fi mereu disponibili să venim dacă pățești ceva. La azil ai avea grijă, ai fi în siguranță…

— Și apartamentul? am întrebat, simțind cum mi se taie respirația.

Mihai a evitat privirea mea.

— Ne gândim să-l vindem. E mare pentru tine singură și… avem nevoie de bani pentru ratele la casă. Știi cât costă totul acum…

Am simțit că mă prăbușesc. Nu era doar despre siguranța mea. Era despre bani. Despre faptul că devenisem o povară.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, atingând mobila veche, fotografiile din rame prăfuite, jucăriile uitate ale Dariei sub pat. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Dacă i-am crescut prea independenți sau prea reci.

A doua zi dimineață, Daria a venit la mine înainte de școală.

— Bunico, tu chiar o să pleci la azil? m-a întrebat cu ochii mari și umezi.

— Nu știu, puiule… Poate că așa vor părinții tăi.

— Dar eu nu vreau! Cine o să-mi mai facă clătite sâmbătă dimineața? Cine o să mă ajute la teme?

Am strâns-o tare în brațe și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraz. Pentru ea aș fi rămas aici oricât.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai aprinse. Irina a venit cu broșuri de la diverse centre rezidențiale.

— Uite, aici au activități pentru seniori, fac terapie ocupațională, au doctori non-stop…

— Dar nu au nepoții mei! am izbucnit eu.

Mihai a încercat să fie mediator:

— Mamă, nu vrem să te pedepsim. Dar trebuie să fim realiști. Dacă ți se face rău noaptea?

— Și dacă mor aici? Nu mi-e frică de moarte! Mi-e frică să nu mă uitați!

A urmat o tăcere grea. Am văzut pentru prima dată lacrimi în ochii Irinei.

— Nu te vom uita niciodată… Dar nu știm cum să facem să fie bine pentru toți.

Într-o duminică, am chemat-o pe vecina mea, tanti Viorica. Ea are 82 de ani și încă locuiește singură.

— Elena, fiecare familie are crucea ei. Dar tu trebuie să le spui ce simți cu adevărat. Să nu te lași dusă ca un pachet!

Mi-am făcut curaj și le-am scris copiilor o scrisoare. Le-am povestit despre nopțile mele albe, despre frica de singurătate și despre cât de mult înseamnă pentru mine casa asta. Le-am spus că nu vreau să fiu un obiect mutat dintr-un loc în altul.

Când au citit scrisoarea, Irina a început să plângă în hohote.

— Mamă… Poate că ne-am grăbit. Poate că ar trebui să găsim altă soluție…

Mihai a venit cu ideea să angajăm o doamnă care să vină zilnic să mă ajute la treburi și să stea cu mine câteva ore.

— Și dacă totuși se întâmplă ceva grav? a întrebat Irina.

— Atunci veți ști că am trăit acolo unde mi-a fost inima liniștită.

Au acceptat cu greu. Dar au acceptat. Daria și Vlad au venit în fiecare weekend la mine și am început să facem împreună puzzle-uri și prăjituri.

Totuși, undeva în sufletul meu știu că lupta nu s-a terminat. Cândva va veni ziua când nu voi mai putea decide pentru mine. Dar până atunci…

Mă întreb: oare câți bătrâni trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare copiii noștri chiar ne mai aud când le spunem ce ne doare?