Umbre peste sufletul fiicei mele: O mamă în căutarea adevărului

— Irina, deschide! Sunt mama! vocea mea răsuna disperată în liniștea apăsătoare a curții. Bătusem deja de trei ori la ușa casei scunde, cu tencuiala scorojită, unde fiica mea se mutase cu Radu, soțul ei, acum doi ani. Niciodată nu lipsise atât de mult de la telefon. Niciodată nu mă făcuse să mă simt atât de neputincioasă.

Am privit în jur: curtea era neîngrijită, iar florile pe care le plantase Irina primăvara trecută erau uscate. Un câine slab lătra încet dintr-un colț. Am simțit un nod în gât. Ceva nu era în regulă.

În cele din urmă, ușa s-a deschis încet. Irina stătea în prag, cu ochii roșii și obrajii trași. Mâinile îi tremurau, iar când a încercat să mă îmbrățișeze, am văzut unghiile rupte, cu urme de sânge uscat sub ele. Am înghețat.

— Ce-ai pățit la mâini? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Ea a tras mânecile hanoracului peste degete și a șoptit:

— Nimic… Am lucrat în grădină.

Mințea. O știam după felul în care evita să mă privească în ochi. Am intrat în casă și am simțit mirosul greu de mucegai și țigări. Pe masă erau două farfurii nespălate și o cană spartă. Radu nu era acasă.

— Irina, ce se întâmplă? De ce nu mi-ai răspuns?

Ea s-a așezat pe marginea patului și a început să plângă încet, aproape fără sunet. M-am apropiat și i-am luat mâinile între ale mele. Unghiile îi erau sfărâmate, iar pielea de pe degete zgâriată adânc.

— Mama… Nu pot să vorbesc acum. Dacă vine Radu…

Mi s-a făcut frig. Am simțit cum mi se strânge inima de teamă și furie. Cum nu am văzut până acum? Cum am putut să cred că totul e bine doar pentru că la telefon îmi spunea „Sunt bine, mamă”? Am privit-o cu atenție: avea vânătăi vechi pe antebrațe și o tăietură proaspătă pe buză.

— Irina, te rog… Spune-mi adevărul!

A izbucnit în plâns:

— Nu mai pot, mama! M-a amenințat că dacă spun cuiva… dacă plec… o să-mi facă rău! Mi-e frică!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Mi-am amintit de toate dățile când am ignorat semnele: vocea ei stinsă la telefon, vizitele tot mai rare acasă, mesajele scurte și fără viață. Mereu am crezut că e doar obosită sau ocupată cu gospodăria.

— Irina, nu ești singură! Hai să mergem acasă la mine. Acum! Nu mai stai aici niciun minut!

Ea s-a uitat speriată spre ușă:

— Nu pot… Dacă vine Radu și nu mă găsește…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă devenise fata mea puternică. În acel moment, am știut că trebuie să fac ceva, orice, ca să o scap.

Am ieșit afară și am sunat-o pe sora mea, Elena:

— Vino repede! Ia-l pe Vasile cu tine! Trebuie să o luăm pe Irina!

În timp ce așteptam, Irina tremura lângă mine. Mi-a povestit printre lacrimi cum Radu devenise tot mai agresiv după ce își pierduse serviciul la combinat. Cum o controla, îi lua telefonul, îi interzicea să vorbească cu mine sau cu prietenele ei din sat. Cum o lovea dacă nu găsea mâncarea caldă sau dacă nu avea bani de băutură.

— De ce nu mi-ai spus nimic până acum? am întrebat-o printre lacrimi.

— Mi-a fost rușine… Și frică… Am crezut că poate se schimbă…

Când au ajuns Elena și Vasile, am urcat-o pe Irina în mașină și am plecat spre oraș. Pe drum, ea privea pe geam fără să spună nimic. Eu mă rugam să nu ne urmărească Radu.

Ajunse acasă la mine, i-am făcut un ceai și am sunat la poliție. Pentru prima dată, Irina a povestit totul unui agent calm care a notat fiecare detaliu. Apoi am mers la spital pentru constatarea leziunilor.

În zilele următoare, Radu a venit de câteva ori la poartă, urlând și amenințând. Vecinii au început să vorbească: „Ce-a pățit fata Mariei? De ce nu se întoarce la bărbat?” Unii mă priveau cu milă, alții cu reproș.

Irina a început să meargă la consiliere psihologică. Încet-încet, a prins curaj să iasă din casă, să vorbească cu prietenele ei vechi. Dar rănile adânci nu se vindecau ușor.

Într-o seară, stând împreună la masă, mi-a spus:

— Mama, crezi că o să pot vreodată să fiu fericită din nou?

Am strâns-o de mână și i-am promis că voi fi mereu lângă ea.

Acum mă întreb: câte alte mame trec prin aceeași suferință fără să știe? Câte semne ignorăm din teamă sau din neștiință? Ce putem face ca să ne protejăm copiii de umbrele care se ascund chiar sub ochii noștri?