Umbrele din Apartamentul 14: Povestea mea despre curaj, tăcere și eliberare

— Nu mai plânge, Maria! Ți-am spus să nu mai plângi! vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria îngustă, iar eu mă străduiam să-mi țin lacrimile în frâu. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau înghesuiți pe salteaua veche din camera lor. Sau cel puțin așa speram.

M-am uitat la mâinile mele tremurânde, la urmele vânătăilor ascunse sub mâneca puloverului. Îmi repetam în gând: „Trebuie să rezist pentru ei. Trebuie să rezist pentru ei.” Dar fiecare zi era o luptă, fiecare noapte o ruletă rusească. Radu nu fusese mereu așa. Când ne-am cunoscut, era blând, atent, promitea că vom avea o viață mai bună. Dar după ce și-a pierdut locul de muncă la rafinărie, s-a schimbat. Alcoolul a devenit prietenul lui cel mai bun, iar noi — sacul lui de box.

În acea noapte, totul a explodat. Maria, fata mea cea mare, a scăpat o cană pe jos. Radu s-a ridicat brusc de la masă și a început să țipe. Copiii s-au trezit speriați, iar eu am încercat să-i protejez cu trupul meu. „Ieșiți afară! Toți! Acum!” le-am șoptit disperată, dar nu aveau unde să meargă. Blocul era tăcut, vecinii se prefăceau că nu aud nimic. În Ploiești, lumea nu se bagă.

A doua zi dimineață, cu ochii umflați și sufletul zdrobit, am încercat să-mi trimit copiii la grădiniță și școală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar cel mic, Vlad, doar trei anișori, nu voia să mă lase singură. M-a prins de fustă și a început să plângă: „Nu-l lăsa pe tati să te bată!”

În acele momente, am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să fug, dar unde? Mama mea murise de cancer când eu aveam 19 ani. Tata nu vorbea cu mine de când m-am măritat cu Radu împotriva voinței lui. Prietenele mele dispăruseră una câte una când au văzut ce viață duc.

În seara aceea, Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei și mai beat ca niciodată. A început să arunce cu lucruri prin casă, urlând că nu merităm nimic. Copiii s-au ascuns sub masă. Eu am încercat să-l calmez, dar m-a lovit cu palma peste față atât de tare încât am căzut peste scaun.

Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: Vlad a fugit spre ușă și a început să bată cu pumnii mici în ea, strigând: „Ajutor! Ajutor!”

Nu știu cât timp a trecut până când am auzit bătăi puternice în ușă. Radu s-a oprit brusc, palid la față. „Cine-i acolo?” a urlat el.

— Poliția! Deschideți imediat!

Radu a încercat să mă tragă după el în baie, dar Vlad a reușit să deschidă ușa înainte ca el să reacționeze. Doi polițiști au intrat în apartament și au văzut haosul: vase sparte pe jos, copiii plângând, eu cu sânge la gură.

— Doamnă, sunteți bine? m-a întrebat unul dintre ei.

Am dat din cap că nu pot vorbi. Radu încerca să explice că totul e o neînțelegere, dar polițistul cel tânăr l-a pus la pământ și i-a pus cătușele.

— Copiii dumneavoastră sunt în siguranță acum. Haideți cu noi.

Am ieșit pe scara blocului cu toții — eu și cei cinci copii ai mei — sub privirile curioase ale vecinilor care până atunci nu văzuseră nimic și nu auziseră nimic.

La secție am dat declarații printre lacrimi. O asistentă socială pe nume Camelia ne-a dus într-un adăpost pentru victimele violenței domestice. Era o cameră mică, dar curată, cu două paturi suprapuse și o masă rotundă la care ne-am adunat toți șase.

— Mami, aici nu vine tati? m-a întrebat Vlad cu ochii mari.

— Nu, puiule. Aici suntem în siguranță.

În zilele următoare am început să respir din nou. Camelia m-a ajutat să depun plângere și să obțin ordin de protecție. Mi-a găsit un avocat care m-a sfătuit cum să cer custodia copiilor și chiar un loc de muncă part-time la o brutărie din apropiere.

Dar trauma nu a dispărut peste noapte. Maria avea coșmaruri și se trezea plângând; Andrei refuza să vorbească cu oricine; Vlad se speria la orice zgomot mai puternic. Eu însămi mă simțeam vinovată că am stat atât de mult lângă Radu.

Într-o zi, la adăpost a venit tata. Nu-l mai văzusem de ani buni. A stat în prag fără să spună nimic câteva minute bune.

— Tată… am șoptit eu.

El s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Îmi pare rău că n-am fost acolo când ai avut nevoie de mine… Dar acum sunt aici dacă vrei să vii acasă.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu mai sunt singură.

Au trecut luni până când am reușit să ne mutăm într-un apartament micuț închiriat cu ajutorul tatălui meu și al Cameliei. Copiii au început să zâmbească din nou; eu am început să cred că merit o viață fără frică.

Uneori mă gândesc la acea noapte și la curajul lui Vlad — un copil de trei ani care a avut puterea pe care eu n-am găsit-o ani întregi.

Oare câte femei trăiesc încă în teroare în spatele ușilor închise? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?