Umbrele din Sufletul Amaliei: Povestea unei Învățătoare la Limită

— Ilinca, de ce ai desenat doar cu negru astăzi? Glasul meu tremura ușor, deși încercam să par calmă. Fetița ridică din umeri, fără să mă privească. Era a treia zi la rând când refuza să folosească altă culoare. M-am aplecat lângă banca ei, simțind privirile celorlalți copii lipite de spatele meu.

— Nu-mi place rozul, a șoptit ea, aproape imperceptibil.

Nu era despre roz. Știam asta. Dar nu știam cum să ajung la ea. În fiecare dimineață, Ilinca intra în clasă cu ochii umflați și obrajii palizi. Nu vorbea cu nimeni, nu râdea, nu se juca. Doar desena umbre și linii groase, negre, pe foi albe.

În acea seară, am stat pe marginea patului, cu catalogul în brațe, încercând să-mi amintesc dacă am văzut vreodată un copil atât de tăcut. Îmi veneau în minte frânturi din propria copilărie: mama plângând în bucătărie, tata urlând la televizor. M-am întrebat dacă și eu am desenat vreodată doar cu negru.

A doua zi, la ședința cu părinții, mama Ilincăi a venit ultima. O femeie slabă, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. S-a așezat stingheră pe un colț de scaun.

— Doamnă Popescu, a început ea, fără să mă privească în ochi, Ilinca e cam retrasă acasă…

Am simțit un nod în gât. — Știți, am observat că e mai tăcută decât ceilalți copii. S-a întâmplat ceva acasă?

Femeia a oftat adânc. — Tatăl ei… nu prea mai vine pe acasă. Și când vine… e greu.

Am vrut să întreb mai mult, dar s-a ridicat brusc și a plecat. Am rămas cu mâinile pe masă și cu inima grea. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la Ilinca și la toți copiii care poartă poveri prea mari pentru vârsta lor.

În zilele următoare am încercat să mă apropii de ea prin jocuri, povești, desen. Odată am adus plastilină colorată și am rugat-o să modeleze ceva ce-i place. A făcut o casă mică, dar fără ferestre.

— De ce nu are ferestre? am întrebat-o blând.

— Ca să nu intre nimeni, a spus ea simplu.

Într-o pauză, am surprins-o plângând în baie. Am intrat încet și m-am așezat lângă ea.

— Ilinca, vrei să-mi spui ce te doare?

A clătinat din cap și s-a strâns la pieptul meu. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am promis că nu o voi lăsa singură.

Am vorbit cu directoarea școlii despre situația ei. Mi-a spus să fiu atentă, dar să nu mă implic prea mult: „Nu e treaba noastră ce se întâmplă acasă la copii.”

Dar cum să nu fie? Cum să închid ochii când văd un copil care se stinge pe zi ce trece?

Acasă, soțul meu, Vlad, m-a certat că mă consum prea mult pentru copiii altora.

— Amalia, nu poți salva pe toată lumea! Ai grijă de tine!

— Dar dacă nimeni nu face nimic? Dacă toți spun asta?

Am început să mă simt prinsă între două lumi: una rece, birocratică, în care fiecare își vede de treaba lui; alta plină de suferință mută, unde copiii ca Ilinca rămân invizibili.

Într-o zi, Ilinca a venit la școală cu o vânătaie mare pe braț. Am chemat-o pe mama ei la școală.

— S-a lovit la joacă… a spus femeia, evitându-mi privirea.

Am știut că minte. Am sunat la Protecția Copilului. Au venit după două zile, au vorbit cu Ilinca și cu mama ei. După aceea, nimic nu s-a schimbat. Tatăl ei a venit beat la școală să mă amenințe:

— Să nu te mai bagi peste familia mea! Ai înțeles?

Am simțit frică pentru prima dată în viața mea de adult. Dar frica mea era nimic față de frica Ilincăi.

În următoarele săptămâni am fost tot mai obosită. Nu mai dormeam noaptea, visam că Ilinca dispare și nimeni nu observă. Într-o dimineață am izbucnit în lacrimi în fața clasei când am văzut-o desenând din nou doar umbre negre.

Copiii s-au speriat. Directoarea m-a chemat la ea:

— Amalia, dacă nu poți face față stresului, poate ar trebui să iei o pauză.

Am plecat acasă rușinată și sfâșiată de vinovăție. Vlad m-a găsit plângând pe covor.

— Nu ești singură! mi-a spus el încet.

Dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

După o lună de concediu medical m-am întors la școală. Ilinca nu mai era acolo — familia se mutase peste noapte. Nimeni nu știa unde.

M-am uitat la banca ei goală și am simțit că am pierdut o luptă pe care nici măcar n-am avut voie s-o duc până la capăt.

Uneori mă întreb: câți copii ca Ilinca trec zilnic prin fața noastră fără ca nimeni să-i vadă cu adevărat? Cât putem schimba noi, cei mici într-un sistem atât de mare? Poate că răspunsul stă chiar în întrebarea asta…