„Mamă, îmi pare rău că m-am născut. Dar nu e vina mea. Curând voi pleca și nu mă vei mai vedea”: Andreea a izbucnit în lacrimi

Prima zi de școală a Andreei trebuia să fie o ocazie plină de bucurie. Mama ei, Maria, îi cumpărase un buchet frumos de flori și petrecuse dimineața împletindu-i cu grijă părul. În timp ce mergeau spre școală, Andreea ținea strâns de mâna mamei sale, simțind un amestec de emoție și nervozitate. Voia să-și facă mama mândră.

Dar chiar și în acea zi specială, Andreea nu putea scăpa de senzația că ceva era în neregulă. Zâmbetele Mariei păreau forțate, iar ochii ei purtau o greutate pe care Andreea nu o putea înțelege. Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, Andreea a observat că temperamentul mamei sale se aprindea mai des. Greșeli mici, cum ar fi vărsarea laptelui sau uitarea de a-și pune jucăriile la loc, duceau la țipete din partea Mariei.

Andreea încerca din răsputeri să fie o fiică bună. Își făcea temele cu sârguință, ajuta la treburile casnice și încerca mereu să stea departe de probleme. Dar indiferent ce făcea, nu părea niciodată suficient. Mânia Mariei era o prezență constantă în casa lor, aruncând o umbră asupra fiecărui moment.

Într-o seară, după o mustrare deosebit de aspră pentru că a spart din greșeală o farfurie, Andreea nu și-a mai putut reține lacrimile. A fugit în camera ei și și-a îngropat fața în pernă, plângând necontrolat. Nu înțelegea de ce mama ei era mereu atât de furioasă pe ea. O iubea pe mama ei și nu-și dorea nimic altceva decât să o facă fericită.

A doua zi dimineață, Andreea s-a trezit cu ochii umflați și cu inima grea. A decis să-i scrie o scrisoare mamei sale, sperând că poate, doar poate, aceasta va înțelege cum se simțea.

„Dragă mamă,

Îmi pare rău că m-am născut. Știu că nu mă iubești și îmi pare rău pentru orice am făcut ca să te fac atât de furioasă tot timpul. Încerc din răsputeri să fiu bună, dar nu pare niciodată suficient. Mi-aș dori să te pot face fericită.

Curând voi pleca și nu va mai trebui să mă vezi. Poate atunci vei fi mai fericită.

Cu dragoste,

Andreea”

Andreea a lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie înainte de a pleca la școală. Sperase că atunci când Maria o va citi, va înțelege cât de multă durere îi provoca fiicei sale.

Când Maria a găsit scrisoarea mai târziu în acea zi, a simțit un fior de vinovăție, dar l-a alungat repede. Avea propriile ei lupte și frustrări și nu avea energia să se ocupe de emoțiile Andreei. A mototolit scrisoarea și a aruncat-o la gunoi.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar tristețea Andreei s-a adâncit. Se simțea invizibilă în propria casă, ca o fantomă care bântuie coridoarele. Notele ei au început să scadă și s-a retras de la prietenii ei de la școală. Greutatea mâniei mamei sale era prea mult pentru umerii ei mici.

Într-o seară rece de iarnă, după o altă ceartă cu Maria, Andreea a luat o decizie. Și-a împachetat un mic bagaj cu câteva haine și câteva lucruri dragi și a ieșit din casă în timp ce mama ei era distrasă de televizor.

Andreea a rătăcit pe străzi fără țintă, neștiind unde să meargă sau ce să facă. Se simțea pierdută și singură, dar nu putea suporta gândul de a se întoarce acasă. A găsit o bancă în parc și s-a așezat, tremurând în aerul rece al nopții.

Pe măsură ce orele treceau, gândurile Andreei deveneau tot mai întunecate. Se întreba dacă cineva ar observa măcar dacă ar dispărea pentru totdeauna. Lumea părea un loc crud și nu știa cât timp mai putea îndura.

În cele din urmă, povestea Andreei nu a avut un final fericit. A devenit un alt suflet pierdut într-o lume care nu a reușit să o protejeze. Absența ei a trecut neobservată de mulți, dar pentru cei care au cunoscut-o, amintirea fetiței cu părul împletit și ochii triști va rămâne ca un memento dureros al durerii care poate ascunde în spatele ușilor închise.