„Nu-ți face griji, încă nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că fiica ta a decis să trăiască pe cont propriu”

— Mamă, nu te speria, nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că… am decis să mă despart de Vlad. Vreau să trăiesc singură o vreme.

Cuvintele Oanei au căzut peste mine ca o grindină rece, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă. Soțul meu, Ilie, tocmai intrase în cameră cu o cană de ceai și s-a oprit în prag, văzându-mi fața palidă.

— Ce s-a întâmplat, Maria? Cine era la telefon?

Nu am putut răspunde imediat. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât mă temeam că o va auzi și el. Oana, fata noastră, fata pe care am crescut-o cu atâta grijă în satul ăsta mic din Bărăgan, vrea să divorțeze. După opt ani de căsnicie cu Vlad, băiat bun, liniștit, cu serviciu stabil la București. Ce s-a întâmplat? Unde am greșit?

— E Oana… vrea să se despartă de Vlad. Vrea să stea singură.

Ilie a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. Nu a spus nimic o vreme. Știam că și el simte aceeași teamă ca mine: ce va spune lumea? Ce se va alege de fata noastră?

Am crescut-o pe Oana cu frică de Dumnezeu și respect pentru familie. Am muncit pământul, am tras la jugul vieții ca să-i dăm o șansă mai bună. Am plâns când a plecat la facultate în București, dar m-am mândrit cu ea când a terminat cu note mari. Când l-a adus pe Vlad acasă prima dată, am simțit că e omul potrivit: serios, muncitor, nu bea, nu umblă aiurea.

— Maria, poate e doar o ceartă… Tinerii ăștia se ceartă din orice azi. Mâine-poimâine se împacă.

— Nu știu, Ilie… vocea ei era hotărâtă. Parcă nici nu mai era fata noastră.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la Oana: singură într-un apartament mic din București, printre străini, fără Vlad lângă ea. Cum va rezista? Cine o va ajuta dacă se îmbolnăvește? Dacă are nevoie de bani? Dacă lumea o judecă?

A doua zi am sunat-o iar. Vocea ei era calmă, dar simțeam un fel de oboseală în spatele cuvintelor.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai sunt fericită cu Vlad. Nu mă bate, nu mă jignește, dar simt că mă sufoc. Vreau să văd cine sunt eu fără el.

— Oana, dar ce-o să zică lumea? Ce-o să spunem la biserică? Tu știi cât am tras noi ca să ai tot ce-ți trebuie?

— Mamă, nu mai pot trăi pentru gura lumii. Am încercat să fiu soția perfectă, dar nu mai pot. Vreau să fiu eu însămi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip la ea: „Cum poți să faci asta? Cum poți să arunci totul la gunoi?” Dar n-am făcut-o. Am plâns după ce am închis telefonul.

Ilie a încercat să mă liniștească:

— Las-o, Marie. E fată mare. Poate știe ea ce face.

Dar eu nu puteam accepta. În satul nostru, divorțul e rușine mare. Toată lumea știe tot despre toți. La magazinul din centru deja se vorbea despre fata lui nea Ilie care „s-a smintit” și vrea să trăiască singură la oraș.

Au trecut zilele greu. Oana nu a mai dat niciun semn două săptămâni. M-am rugat la icoană în fiecare seară să-i lumineze Dumnezeu mintea și să se întoarcă la Vlad.

Într-o duminică dimineață, când mă pregăteam să merg la biserică, am primit un mesaj: „Mamă, vin acasă azi.”

Am simțit un nod în gât și m-am apucat să fac sarmale — mâncarea ei preferată. Când a intrat pe ușă, era slabă și avea cearcăne adânci sub ochi. M-a îmbrățișat strâns și am simțit că plânge pe umărul meu.

— Mi-a fost dor de tine, mamă…

— Și mie mi-a fost dor de tine, fată dragă…

La masă a fost tăcere mult timp. Ilie a încercat să destindă atmosfera:

— Oana, dacă ai nevoie de ceva… știi că suntem aici.

Ea a zâmbit trist:

— Mulțumesc, tata… Dar trebuie să mă descurc singură acum.

După masă am ieșit împreună în grădină. Oana s-a uitat lung la meri și la casa noastră bătrânească.

— Mamă… știu că te doare ce fac eu acum. Dar nu pot trăi doar ca să nu supăr pe nimeni. Am nevoie să aflu cine sunt eu fără toate așteptările astea…

Am plâns împreună sub mărul bătrân din curte. Am plâns pentru copilul care nu mai e copil și pentru mama care nu știe cum să-și lase fata liberă fără să simtă că o pierde pentru totdeauna.

Oana a plecat după două zile înapoi la București. De atunci vorbim mai des la telefon — uneori râdem, alteori plângem împreună. Satul încă șușotește despre „fata lui nea Ilie care a divorțat”, dar parcă nu mă mai doare atât de tare.

Poate că uneori trebuie să-i lăsăm pe copiii noștri să-și rupă aripile ca să poată zbura cu adevărat.

Mă întreb: oare cât curaj trebuie să ai ca mamă ca să-ți lași copilul să plece pe drumul lui? Și cât timp va trece până când voi putea privi spre viitor fără teamă?