Umbre pe aleea copilăriei: Povestea unei mame între două generații

— Nu-i duci prea mult pe jos? O să răcească, Irina!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca un clopot spart în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Îmi trag copiii mai aproape, încercând să le pun căciulile, dar mâinile îmi tremură. Ana, fetița mea de cinci ani, mă privește cu ochii mari, iar Radu, cel mic, se joacă neatent cu fermoarul gecii.
— E doar o plimbare până în parc, mamă Viorica. E cald afară, nu are ce să li se întâmple, încerc să răspund calm, dar vocea mi se frânge.
— Pe vremea mea nu ieșeam la plimbare așa departe cu copiii mici! Ce rost are să-i chinui? Mai bine stau în casă, la căldură!
Simt cum mă înroșesc la față. Nu e prima dată când avem această discuție. De când m-am mutat cu soțul meu, Mihai, și cu copiii în apartamentul părinților lui, fiecare zi e o luptă surdă între dorințele mele și regulile impuse de soacră.

În sfârșit, reușesc să ies pe ușă. Copiii aleargă înainte pe aleea blocului, râzând. Îmi trag sufletul adânc și încerc să mă bucur de moment. Dar gândurile nu-mi dau pace. Mă simt prinsă între două lumi: una a copilăriei mele la țară, unde alergam desculță prin noroi și nu mă certa nimeni dacă veneam acasă murdară, și lumea ordonată a Vioricăi, unde totul trebuie să fie curat, liniștit și sub control.

Ajungem în parc după aproape jumătate de oră. E plin de copii care țipă și se joacă printre leagănele vechi. Ana se cațără pe tobogan, iar Radu se lipește de mine, obosit. Îl iau în brațe și mă așez pe o bancă. Privesc cerul cenușiu și mă întreb dacă nu cumva are dreptate Viorica. Poate chiar îi obosesc prea tare. Poate nu sunt o mamă bună.

Telefonul vibrează. Mesaj de la Mihai: „Mama zice să nu stai mult cu copiii afară. Să nu răcească.” Îmi mușc buza de jos ca să nu plâng. De ce nu mă susține nici el? De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează?

— Mami, uite ce frumos e aici! strigă Ana din vârful toboganului.

Zâmbesc forțat și îi fac cu mâna. În jurul meu, alte mame discută despre grădinițe și prețuri la lapte. Una dintre ele, o femeie cu părul prins în coc și ochi obosiți, se așază lângă mine.

— Greu cu doi copii mici, nu? mă întreabă ea cu un zâmbet complice.

— Da… Și mai greu când toată lumea știe mai bine decât tine ce trebuie să faci.

Femeia râde scurt.

— Să vezi când vine soacră-mea la noi! Parcă e general în armată. Dar eu nu mai ascult. Copilul meu, regulile mele.

Mă uit la ea cu invidie. Cum reușește să fie atât de sigură pe ea? Eu simt că mă topesc sub presiunea asta zilnică.

După o oră, îi strâng pe copii și pornim spre casă. Pe drum, Ana începe să plângă că o dor picioarele. Radu adoarme în brațele mele. Mă simt vinovată — poate chiar i-am obosit prea tare.

Când ajungem acasă, Viorica ne întâmpină în prag cu privirea ei tăioasă.

— V-am zis eu! Uite ce obosiți sunt! Nu mă ascultați niciodată…

Mihai apare din sufragerie și mă privește fără să spună nimic. Îmi vine să țip: „De ce nu mă ajuți? De ce nu spui nimic?” Dar tac. Merg în camera copiilor și îi pun la somn. Le sărut frunțile umede și rămân lângă ei până adorm.

În seara aceea, la cină, atmosfera e tensionată. Viorica povestește cum pe vremea ei copiii erau crescuți altfel — „mai sănătoși, mai cuminți”. Mihai dă din cap absent. Eu mestec mecanic supa și simt cum lacrimile îmi ard ochii.

După ce copiii adorm, Mihai vine lângă mine în bucătărie.

— Irina… Mama vrea doar binele copiilor. Știi cum e ea…

— Dar eu? Eu nu vreau binele lor? îi răspund printre dinți.

Se lasă tăcerea între noi. Apoi Mihai oftează și pleacă la televizor.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la toate momentele când am cedat doar ca să fie liniște în casă. La toate visurile mele despre cum o să fiu o mamă relaxată și fericită — visuri care s-au topit sub greutatea așteptărilor celorlalți.

A doua zi dimineață, Ana se trezește veselă și mă întreabă dacă mergem din nou în parc.

— Nu știu, iubita mea… Poate altă dată…

Dar privirea ei tristă mă lovește ca un pumn în stomac. Ce fel de exemplu le dau copiilor mei dacă mereu renunț la ceea ce cred că e bine pentru ei?

În timp ce pregătesc micul dejun, Viorica intră în bucătărie.

— Irina… poate am exagerat ieri. Dar mi-e frică pentru copii… Sunt tot ce avem mai scump.

O privesc surprinsă. Pentru prima dată aud vulnerabilitate în vocea ei.

— Știu că vrei binele lor… Dar lasă-mă și pe mine să fiu mamă în felul meu…

Viorica oftează și dă din cap încet.

— Poate ai dreptate…

Nu știu dacă va fi vreodată ușor între noi. Dar pentru prima dată simt că am curajul să spun ce simt.

Oare câte mame trăiesc zilnic această luptă tăcută între generații? Oare când vom avea curajul să ne susținem una pe alta fără judecată?