„Ajunge!” — Cum am învățat să spun NU și să-mi apăr liniștea

— Irina, iar ai lăsat cheia sub preș? Nu ți-e teamă că intră cineva nepoftit?
Vocea mamei răsuna din telefon, plină de grijă, dar și de reproș. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând cum se aud râsete din bucătărie. Nu erau ale mele. Erau ale Ancăi și ale lui Vlad, „prietenii” mei care, de câteva luni, transformaseră garsoniera mea din București într-un fel de hostel gratuit.

Totul a început nevinovat. Anca, colega mea din facultate, mi-a cerut să doarmă la mine două nopți, că avea probleme cu chiria. Apoi a venit Vlad, care „avea treabă prin oraș” și nu voia să plătească hotel. În scurt timp, fiecare weekend era plin: ba cineva venea să stea „doar până luni”, ba altcineva avea nevoie „doar de o noapte”. Mă trezeam dimineața cu oameni necunoscuți în bucătărie, făcându-și cafea cu cana mea preferată.

— Irina, nu te supăra, dar ai ceva lapte? — mă întreba Vlad într-o sâmbătă dimineață, ca și cum ar fi fost la el acasă.

— Nu mai am, Vlad. Poate ar trebui să-ți cumperi tu…

— Eh, lasă, iau data viitoare. Oricum, ești cea mai tare! — îmi răspundea el zâmbind larg, fără să simtă vreo urmă de jenă.

La început mă simțeam importantă. Aveam mereu companie, nu mă simțeam singură. Dar încet-încet, spațiul meu devenea tot mai mic. Nu mai aveam liniște niciodată. Nici măcar atunci când voiam să citesc sau să dorm devreme. Tot timpul cineva avea nevoie de ceva: un pat, o pernă, un sfat sau… lapte.

Mama mă certa mereu:

— Irina, nu ești hotel! O să profite toți de tine dacă nu pui piciorul în prag!

Dar eu nu voiam să par rea. Îmi era teamă că dacă spun „nu”, o să rămân singură. Că o să creadă lumea că sunt egoistă.

Adevărul e că nici tata nu mă ajuta prea mult:

— Lasă-i, fată! Așa sunt tinerii azi. E bine să ai prieteni aproape.

Dar tata nu știa cum e să te trezești la două noaptea cu cineva care vrea să-și încălzească pizza la microunde sau să găsești prosoapele ude aruncate pe jos în baie.

Într-o seară de iarnă, după ce Anca a adus încă doi „prieteni” fără să mă anunțe, am simțit că explodez. M-am dus în baie și am început să plâng în hohote. Nu mai puteam. Simțeam că nu mai am aer.

— Ce-i cu tine? — a venit Anca după mine.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să stea nimeni aici! E casa mea! — am țipat printre lacrimi.

Anca s-a uitat la mine ca la o nebună:

— Bine, dacă așa vrei… Dar nu trebuia să faci atâta caz. Credeam că suntem prietene.

A doua zi a plecat fără să spună nimic. Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Nu credeam că ești genul ăsta de om.”

Am rămas singură. La început a fost liniște… prea multă liniște. M-am simțit vinovată. M-am gândit că poate am exagerat. Că poate chiar sunt egoistă.

Dar apoi am început să-mi recuperez viața. Să dorm când vreau eu. Să citesc fără zgomot. Să gătesc doar pentru mine. Să-mi beau cafeaua în liniște.

Mama mi-a spus:

— Vezi? Acum ai timp pentru tine. Nu trebuie să te simți vinovată că ai pus limite.

Dar tata tot bombănea:

— O să vezi tu că o să regreți când n-o să mai ai cu cine vorbi.

Au trecut luni de atunci. Unii dintre foștii „prieteni” nu mi-au mai dat niciun semn. Alții au încercat timid să revină, dar am fost fermă: „Nu mai pot găzdui pe nimeni.”

Am învățat că uneori trebuie să alegi între confortul altora și propria ta liniște sufletească. Că nu ești egoist dacă spui „nu”. Că oamenii care țin cu adevărat la tine îți respectă limitele.

Uneori mă întreb: oare am pierdut prieteni sau doar niște profitori? Oare e mai bine să fii singur și împăcat cu tine sau înconjurat de oameni care te storc de energie?

Poate că răspunsul nu e simplu. Dar știu sigur că azi respir mai ușor.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E greșit să alegi liniștea ta înaintea confortului altora?