Am primit-o pe verișoara mea sub același acoperiș – acum mă simt o străină în propria casă. Chiar se întoarce binele?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să intru în bucătăria mea fără să simt că deranjez, am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de tocul ușii. Soțul meu, Vlad, ridică privirea din ziar, cu o oboseală pe care o recunoșteam prea bine. Era aceeași oboseală care mă apăsa și pe mine, de când Mirela, verișoara mea, se mutase la noi.

Totul a început într-o seară ploioasă de martie. Mirela m-a sunat plângând: „Te rog, nu mai am unde să mă duc. M-au dat afară din chirie și nu am bani să-mi găsesc altceva. Nu vreau să fiu o povară, dar nu am pe nimeni altcineva.” Am simțit un nod în gât. Îmi aminteam cum, în copilărie, Mirela mă apăra de copiii răutăcioși din sat. Cum să nu o ajut acum, când viața îi dăduse o palmă atât de grea?

A doua zi, i-am pregătit camera de oaspeți. Am pus flori proaspete pe noptieră și i-am lăsat un bilețel: „Bine ai venit acasă, Mirela!” Am crezut că va fi greu, dar nu imposibil. Doar suntem familie, nu?

Primele zile au fost pline de recunoștință. Mirela gătea, spăla vasele, îmi aducea cafeaua la pat. Îmi povestea cât de mult îi lipsea stabilitatea, cum visa să-și găsească un job și să plece cât mai repede. Dar săptămânile s-au transformat în luni, iar recunoștința s-a transformat în obiceiuri. Mirela a început să-și invite prietenii la noi, fără să ne întrebe. Muzica răsuna în sufragerie până târziu, iar eu mă retrăgeam în dormitor, strângând din dinți.

— Nu vreau să fiu rea, Vlad, dar simt că nu mai am loc în casa mea. Mirela decide ce se gătește, unde stă televizorul, chiar și ce culoare să aibă fețele de pernă! am izbucnit într-o seară, când Vlad încerca să adoarmă.

El a oftat adânc. — Știu, Ana. Dar ce să facem? E totuși familie. Dacă o dăm afară, o să ne vorbească toți de rău. Mama ta deja a zis că suntem singurii pe care se poate baza Mirela.

M-am simțit prinsă într-o capcană. Îmi doream să fiu bună, să nu fiu egoistă. Dar în fiecare zi, Mirela părea să-și întindă rădăcinile tot mai adânc în viața noastră. Într-o dimineață, am găsit-o pe Mirela în bucătărie, râzând cu Vlad la o glumă pe care nu o înțelegeam. M-am simțit invizibilă, ca și cum nu aș fi existat.

— Ana, nu vrei să mergi tu la cumpărături azi? Eu și Vlad avem de discutat ceva despre facturi, mi-a spus Mirela, cu un ton care nu admitea replică. Am ieșit din casă cu lacrimi în ochi. Cum ajunsesem aici? De ce simțeam că nu mai am voie să respir în propria casă?

Seara, la cină, am încercat să deschid subiectul:
— Mirela, ai idee cât timp mai ai nevoie să stai la noi? Poate te pot ajuta să găsești ceva de închiriat…

Ea a ridicat din umeri, fără să mă privească:
— Nu știu, Ana. E greu acum. Oricum, aici mă simt ca acasă. Și Vlad nu pare să aibă vreo problemă.

M-am uitat la Vlad, dar el și-a coborât privirea. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram o familie, eram două tabere. Eu și Mirela. Vlad, undeva la mijloc, incapabil să ia o decizie.

Într-o noapte, nu am mai rezistat. Am intrat în camera Mirelei fără să bat la ușă. Ea stătea pe pat, cu laptopul în brațe.
— Mirela, trebuie să vorbim. Nu mai pot. Simt că nu mai am loc în casa mea. Te rog, ajută-mă să găsim o soluție.

Ea s-a uitat la mine cu o privire rece, de parcă eu eram cea care greșise.
— Ana, nu înțeleg de ce faci atâta caz. Ești egoistă. Eu nu am pe nimeni. Tu ai totul: casă, familie, stabilitate. Eu ce am?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Poate chiar eram egoistă. Dar oare nu meritam și eu liniște? Oare binele pe care îl făcusem nu trebuia să se întoarcă măcar cu puțină recunoștință?

În zilele următoare, atmosfera a devenit irespirabilă. Mirela nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Vlad era tot mai absent. Am început să evit să stau acasă. Mă plimbam ore întregi prin parc, doar ca să nu simt povara acelei case care nu mai era a mea.

Într-o duminică, mama m-a sunat:
— Ana, ce se întâmplă? Mirela mi-a spus că o tratezi urât. Toată familia vorbește despre asta. Tu nu mai ești fata bună pe care o știam.

Atunci am izbucnit în plâns. Nu mai puteam. Am decis că trebuie să aleg între mine și imaginea de „fată bună” în ochii familiei. Am vorbit cu Vlad și i-am spus că nu mai pot continua așa. Că dacă nu găsim o soluție, voi pleca eu.

A doua zi, Vlad a vorbit cu Mirela. Nu știu ce i-a spus, dar la o săptămână după aceea, Mirela și-a făcut bagajele. Nu mi-a spus nici „mulțumesc”, nici „la revedere”. Doar a plecat, lăsând în urmă o liniște apăsătoare.

Casa mea era din nou a mea, dar nu mai era la fel. Relația cu Vlad era șubredă, familia mă privea cu suspiciune, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Mă întreb acum, privind pe fereastră la ploaia care cade peste oraș: chiar merită să-ți sacrifici liniștea pentru loialitatea față de familie? Chiar se întoarce binele, sau uneori rămâi doar cu sufletul gol și cu întrebări fără răspuns?