Când focul din vatră se stinge: Povestea unei femei care s-a pierdut printre griji

— Maria, iar ai uitat să cumperi pâine! Glasul lui Viorel răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să adun jucăriile împrăștiate de Vlad pe covor. Mă opresc pentru o clipă, cu mâinile tremurânde, și simt cum un nod mi se pune în gât. Nu e prima dată când uit ceva. De fapt, în ultima vreme uit tot mai des. Uit de mine, uit de ce am visat cândva, uit să mai fiu altceva decât soție și mamă.

E sâmbătă dimineața și casa e plină de zgomote: televizorul merge pe fundal, Vlad țipă după mașinuța preferată, iar Ioana, fiica mea adolescentă, trântește ușa camerei ei cu forța unei furtuni. Viorel își bea cafeaua cu ochii în telefon, iar eu mă simt invizibilă. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și mă întreb când am devenit femeia asta obosită, mereu pe fugă, mereu cu grijile altora pe umeri.

— Maria, nu mai țipa la copii! mă mustră Viorel când încerc să-l fac pe Vlad să se oprească din aruncat jucării. Mă simt prinsă la mijloc între dorința de a avea liniște și nevoia lor de atenție. Îmi amintesc cum, acum zece ani, visam să fiu profesoară de limba română. Am terminat facultatea cu note bune, dar după ce l-am născut pe Vlad, am rămas acasă. „E mai bine pentru copii”, mi-a spus mama. „Așa face orice femeie adevărată.”

Dar ce se întâmplă cu femeia adevărată când nu mai știe cine e? Când nu mai are timp nici să citească o carte sau să bea o cafea în liniște? Când fiecare zi e o listă nesfârșită de treburi și fiecare noapte e un șir de gânduri care nu-i dau pace?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să-i spun lui Viorel că mă simt copleșită. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Toate femeile trec prin asta, Maria. Nu te mai plânge atâta! a spus el, ridicând din umeri.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când încercam să vorbesc despre ce simt, dar mereu părea că nu contează. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una; fiecare are viața ei, grijile ei. Mama mă sună doar ca să-mi spună că nu fac destul pentru familie.

Într-o zi, Ioana a venit acasă plângând. O colegă o jignise la școală pentru că nu are haine „de firmă”. Am încercat s-o liniștesc, dar m-am simțit neputincioasă. Cum să-i explic că nu avem bani pentru haine scumpe? Cum să-i spun că și eu mă simt uneori la fel de mică și de invizibilă?

— Mamă, tu nu înțelegi! Tu stai toată ziua acasă! mi-a strigat Ioana înainte să se închidă în cameră.

M-a durut mai tare decât orice reproș al lui Viorel. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate lucrurile pe care le-am sacrificat pentru familie: cariera, prieteniile, chiar și sănătatea mea. Am început să am insomnii și dureri de cap care nu trec cu nimic.

Într-o dimineață, m-am privit în oglindă și abia m-am recunoscut. Ochii mei erau triști și obosiți. Mi-am promis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să citesc din nou, pe ascuns, câteva pagini înainte de culcare. Am găsit un grup online de femei care trec prin aceleași lucruri ca mine. Am început să scriu acolo despre ce simt și am descoperit că nu sunt singură.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Viorel că vreau să mă angajez măcar part-time la o librărie din oraș.

— Și cine are grijă de copii? Cine gătește? Cine spală? a întrebat el iritat.

— Putem împărți responsabilitățile. Nu pot să mai trăiesc doar pentru ceilalți! i-am răspuns cu voce tremurată.

A urmat o ceartă lungă. Viorel nu a înțeles de ce nu-mi ajunge „rolul” de mamă și soție. Dar eu știam că dacă nu fac ceva acum, mă voi pierde de tot.

Am început să lucrez la librărie câteva ore pe zi. La început a fost greu: Viorel era distant, copiii nemulțumiți că nu mai sunt mereu acasă. Dar încet-încet am început să simt că trăiesc din nou. Am cunoscut oameni noi, am redescoperit bucuria de a vorbi despre cărți, despre vise.

Au fost zile când m-am simțit vinovată că nu sunt acasă tot timpul. Au fost seri când m-am certat cu Viorel până târziu în noapte. Dar au fost și momente când Ioana a venit la mine cu o carte în mână și mi-a spus: „Mamă, vreau să citesc asta cu tine.”

Nu știu dacă familia mea va fi vreodată ca înainte sau dacă Viorel va înțelege vreodată prin ce am trecut. Dar știu că merit să fiu fericită și că nu e egoism să ai grijă de tine.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că nu contează? Câte dintre noi ne pierdem printre griji și uităm să ne ascultăm sufletul? Poate e timpul să vorbim mai des despre asta…