Cinci ani mai târziu: Gustul amar al iubirii de mamă

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu gândul că am abandonat-o! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia lovea geamul apartamentului nostru din Florești. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, dar fermi, aceiași ochi care mă judecaseră tăcut de atâtea ori în ultimii ani.

— Irina, ai făcut ce ai putut. Erai copilă, nu știai ce înseamnă să fii mamă. Noi am crescut-o pe Mara ca pe fata noastră. Nu te mai pedepsi atâta!

Dar nu puteam. Mara avea cinci ani acum și încă îi spunea „mama” bunicii mele. Eu eram „Irina”, fata care venea rar acasă, cu cadouri și promisiuni deșarte. În fiecare noapte, mă întorceam în garsoniera mea de lângă campus și plângeam în pernă, simțind că nu merit nici iubirea Mariei, nici iertarea părinților mei.

Totul a început într-o primăvară târzie, când am aflat că sunt însărcinată cu Vlad, colegul meu de la Litere. El a dispărut imediat ce i-am spus vestea. Părinții mei au venit la Cluj și m-au luat acasă, la Turda. Tata nu mi-a vorbit două luni. Mama a preluat totul: vizite la doctor, haine pentru bebeluș, nopți nedormite. Eu? Eu mă simțeam ca o fantomă în propria viață.

După ce am născut-o pe Mara, am simțit o dragoste ciudată și dureroasă pentru ea, dar și o frică imensă. Cum să fiu eu mamă? Aveam doar douăzeci de ani și visele mele de a deveni profesoară păreau să se stingă. Când mi s-a oferit șansa să revin la facultate cu o bursă, am acceptat fără să clipesc. Am lăsat-o pe Mara cu părinții mei, promițând că mă voi întoarce după ce termin studiile.

Anii au trecut repede. Îmi vedeam fetița doar în weekenduri sau la sărbători. De fiecare dată când plecam, Mara plângea și se agăța de fusta bunicii. Eu îi spuneam „o să vin curând după tine”, dar niciodată nu găseam curajul să o iau cu mine la Cluj. Mă mințeam că e prea mică pentru oraș, că nu am bani sau timp.

Într-o zi de toamnă, când Mara avea patru ani, tata a făcut infarct și a murit subit. Am simțit atunci că lumea mea se prăbușește. Mama s-a închis în ea însăși, iar Mara a devenit și mai atașată de ea. Eu eram tot mai străină în propria familie.

— Irina, nu poți veni acasă mai des? mă întreba mama la telefon.
— Am examene, mamă… Știi că încerc să termin facultatea.
— Dar Mara are nevoie de tine. Eu nu pot fi mamă și bunică la nesfârșit.

Am simțit furie și vinovăție amestecate. Cum să-i explic mamei că mi-e frică să fiu mamă? Că nu știu cum să mă apropii de Mara fără să simt că o rănesc?

Într-o noapte geroasă de iarnă, am primit un telefon care mi-a schimbat viața: mama fusese lovită de o mașină pe trecerea de pietoni. Am alergat acasă cât am putut de repede. Mara stătea pe holul spitalului cu ochii mari și speriați.

— Unde e mama? m-a întrebat încet.
— Sunt aici, iubita mea… am încercat să-i spun, dar ea s-a tras înapoi.

Mama a supraviețuit, dar a rămas cu probleme grave de sănătate. Din acel moment, nu am mai avut scuze: trebuia să fiu mamă pentru Mara. Dar cum? Fetița nu voia să doarmă cu mine, nu voia să mă lase să o țin în brațe. Plângea după bunica ei și mă privea ca pe o străină.

Am încercat totul: povești la culcare, plimbări în parc, jucării noi. Nimic nu părea să funcționeze. Într-o seară, după ce am încercat zadarnic să o adorm, Mara mi-a spus:

— Tu nu ești mama mea adevărată. Mama mea e bunica.

Am simțit atunci un gol imens în suflet. Toate greșelile mele mă ajunseseră din urmă. M-am prăbușit pe podea și am plâns până dimineața.

Au trecut luni până când Mara a început să mă accepte puțin câte puțin. Am mers împreună la psiholog, am vorbit despre sentimentele noastre, despre frică și dor. Am început să gătim împreună, să desenăm, să râdem timid una cu cealaltă.

Mama m-a privit într-o zi cu ochii umezi:
— Irina, ai crescut… Poate prea târziu pentru tine și pentru Mara, dar ai crescut.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar tot ce am stricat. Dar știu că iubirea de mamă nu se măsoară în timp petrecut sau cadouri scumpe, ci în curajul de a rămâne lângă copilul tău chiar și când ți-e teamă că nu ești suficient.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine trăiesc cu gustul amar al regretului? Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat pentru greșelile tinereții?