De ce nu mai suntem o familie?

— De ce ai făcut iarăși hot-dog? am întrebat-o pe Maria, cu vocea tremurândă de iritare, în timp ce mă uitam la farfuria din fața mea. Mirosea a muștar ieftin și pâine veche.

Ea nu mi-a răspuns imediat. S-a aplecat peste chiuvetă, spălând o cană cu mișcări mecanice. În bucătărie era frig, deși era aprilie și afară începuseră să înflorească magnoliile. Am simțit un gol în stomac care nu avea legătură cu foamea.

— Nu mai avem carne de burgeri, a zis într-un final, fără să se uite la mine. Și oricum, nu mai suntem patru la masă.

M-am uitat la scaunele goale. Vlad e la Cluj, la IT, iar Irina s-a mutat cu iubitul ei la București. Casa noastră mare din Pitești a devenit brusc prea încăpătoare. Fiecare colț păstra urmele lor: un hanorac uitat pe spătar, o carte de poezii pe raft, un abțibild lipit pe frigider.

— Nu-mi place să mănânc singur cu tine, am spus, fără să-mi dau seama cât de crud sună. Dar era adevărul. De când au plecat copiii, Maria și cu mine păream doi străini forțați să împartă același spațiu.

Ea s-a întors spre mine, cu ochii roșii de oboseală sau poate de plâns.

— Nici mie nu-mi place. Dar ce vrei să facem? Să-i aducem înapoi cu forța?

Am simțit cum mă sufoc. Am dat cu pumnul în masă, iar farfuria a sărit puțin. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Aerul rece m-a lovit în față. Am privit blocurile gri din jur și am încercat să-mi amintesc când am fost ultima dată fericit.

Îmi aduc aminte serile când Vlad și Irina se certau pe telecomandă sau râdeau la glumele mele proaste. Maria gătea ciorbă de perișoare și toată casa mirosea a leuștean. Acum, liniștea e apăsătoare. Nici măcar televizorul nu mai merge atât de tare ca înainte.

După câteva minute, Maria a venit lângă mine.

— Nu putem continua așa, Mihai. Nu mai suntem o familie?

Am simțit un nod în gât.

— Suntem… dar nu mai știu cum să fiu soțul tău fără să fiu și tatăl lor.

A oftat adânc.

— Și eu mă simt pierdută. Parcă nu mai știu cine sunt. Toată viața mea a fost despre ei… Acum nu mai am pentru cine să gătesc, pentru cine să fac curat.

Am tăcut amândoi mult timp. În depărtare se auzea un câine lătrând și tramvaiul trecând pe bulevard.

— Poate ar trebui să ne găsim un nou sens, a spus ea încet. Să facem ceva doar pentru noi.

Am râs amar.

— Ce să facem? Să mergem la dansuri pentru pensionari? Să ne apucăm de grădinărit?

— Poate… Sau poate să vorbim mai mult. Să ne cunoaștem din nou.

M-am uitat la ea ca la o străină. Maria avea riduri noi pe frunte și părul îi era mai alb decât îmi aminteam. Dar ochii îi erau tot albaștri ca cerul de vară.

În acea seară n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copii: orele suplimentare la serviciu, vacanțele ratate, certurile mocnite despre bani sau educație. Totul părea justificat atunci. Acum însă, simțeam că am pierdut ceva esențial din noi doi.

A doua zi dimineață, Maria a venit cu două cești de cafea și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Am vorbit cu Irina aseară pe WhatsApp. Zice că îi e dor de noi.

Am zâmbit trist.

— Și Vlad?

— E ocupat cu proiectele lui… Dar mi-a promis că vine acasă de Paște.

Am băut cafeaua în liniște. Apoi am prins curaj:

— Maria… Tu mă mai iubești?

Ea s-a uitat lung la mine.

— Nu știu… Cred că da. Dar nu mai știu cum să-ți arăt asta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am pus ceașca jos și i-am luat mâna în a mea.

— Hai să încercăm să ne regăsim. Să facem ceva nou împreună. Poate o excursie la munte… Sau doar o plimbare prin parc.

Maria a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Da… Hai să încercăm.

În acea zi am ieșit împreună la piață, ca pe vremuri. Am cumpărat roșii proaspete și brânză de burduf. Am râs când vânzătoarea ne-a întrebat dacă suntem proaspăt căsătoriți.

Seara am gătit împreună o salată mare și am mâncat-o pe balcon, privind apusul peste orașul nostru prăfuit.

Nu știu dacă vom reuși să fim din nou fericiți ca înainte. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că există speranță.

Oare câte familii trec prin același gol după ce copiii pleacă? Cum reușesc ceilalți să-și regăsească drumul unul spre celălalt? Poate că nu există rețete magice… dar merită să încercăm.