De ce nu mai suntem o familie?

— De ce iar hot-dog? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce priveam farfuria. Camelia a ridicat din umeri fără să mă privească, tăind cu grijă pâinea. — N-am avut chef să gătesc altceva, a spus ea, vocea ei rece ca o zi de noiembrie.

Am tăcut. În bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, liniștea era apăsătoare. De când Vlad și Irina au plecat la facultate, casa noastră părea prea mare, prea goală. Mesele în familie se transformaseră în cine rapide, fără discuții, fără râsete. Doar noi doi, doi străini care împărțeau aceeași masă.

— Ți-a scris Irina azi? am întrebat, încercând să sparg gheața.

Camelia a oftat. — Da. A zis că nu poate veni weekendul ăsta. Are un proiect important.

Am simțit un nod în gât. Îmi era dor de copiii mei, de gălăgia lor, de certurile lor mărunte care umpleau casa de viață. Acum, fiecare cameră era o amintire dureroasă.

— Vlad?

— Nu știu. Nu mi-a scris de două săptămâni.

Am vrut să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat pe limbă. Camelia s-a ridicat brusc și a început să strângă masa, de parcă ar fi vrut să șteargă orice urmă a cinei noastre triste.

— Ce-ai pățit? am întrebat-o, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Nimic! a răspuns ea prea repede. Doar că… nu mai știu cine suntem noi doi fără copii.

M-am uitat la ea. Ochii ei erau roșii, obosiți. Am simțit cum mă cuprinde o furie surdă — nu pe ea, ci pe mine însumi, pe viața care ne-a transformat în doi oameni singuri sub același acoperiș.

— Poate ar trebui să încercăm să facem ceva împreună. Să ieșim în oraș, să mergem la teatru…

Camelia a râs scurt, amar. — La teatru? Tu niciodată n-ai avut răbdare la piese lungi. Și oricum… nu cred că asta ne-ar ajuta.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, unde aerul rece m-a izbit în față. Am privit blocurile gri din jur și mi-am amintit de serile când îi aduceam pe Vlad și Irina de la școală, când făceam glume proaste și ne certam pe telecomandă.

Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Vlad: „Salut, tată! Sunt bine. Am mult de lucru. Poate vin acasă luna viitoare.”

Am zâmbit amar. „Poate.” Totul era „poate” acum.

Când m-am întors în bucătărie, Camelia stătea la masă cu capul în mâini.

— Îți amintești când făceam pizza împreună cu copiii? a întrebat ea încet.

— Da… Era haos total în bucătărie.

— Dar eram fericiți.

Am dat din cap. — Poate ar trebui să facem pizza doar noi doi într-o seară.

Camelia m-a privit lung, ca și cum ar fi încercat să mă recunoască după ani de absență emoțională.

— Poate…

În acea seară nu am vorbit prea mult. Fiecare s-a retras în colțul lui de suferință tăcută. Noaptea târziu, am auzit-o plângând în baie. Am vrut să intru, să o iau în brațe, dar ceva m-a oprit — poate rușinea că nu știam cum să repar ceea ce se stricase între noi.

Zilele au trecut la fel: tăceri lungi, mesaje rare de la copii, cine reci și priviri pierdute. Odată am găsit-o pe Camelia uitându-se la poze vechi cu Irina și Vlad; le mângâia cu degetele ca pe niște răni deschise.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să-i spun:

— Mi-e dor de tine.

S-a uitat la mine surprinsă, ca și cum nu ar fi crezut că mai pot simți ceva pentru ea.

— Și mie mi-e dor… Dar nu știu cum să fim din nou noi doi fără copii.

Am stat mult timp în tăcere. Apoi am luat-o de mână și am ieșit împreună la plimbare prin parc, ca doi bătrâni care încearcă să-și amintească începutul poveștii lor.

Pe drum, Camelia mi-a spus:

— Poate că trebuie să ne redescoperim. Să găsim ceva care să fie doar al nostru.

Am zâmbit trist. — Poate că da… Dar dacă nu mai găsim nimic?

Ea s-a oprit și m-a privit drept în ochi:

— Atunci măcar vom ști că am încercat.

Acum stau singur la masa din bucătărie și mă întreb: Câte familii ajung ca noi? Câte cupluri rămân blocate între trecut și un viitor incert? Oare chiar putem regăsi drumul unul spre celălalt sau suntem condamnați să trăim ca niște străini sub același acoperiș?