De ce soțul meu crede că nu sunt o bucătăreasă destul de bună: Poveste despre așteptări familiale și rebeliune tăcută

— Nu-i rău, dar parcă la Irina ciorba are alt gust, mai acrișor, mai… nu știu, mai ca la mama ei, spuse Vlad, lăsând lingura pe masă cu un oftat ușor. M-am oprit din mestecat, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când compara mâncarea mea cu cea a Irinei, prietena noastră din blocul vecin. De fiecare dată când venea vorba de gătit, Irina era etalonul. Eu eram doar… eu.

— Poate ar trebui să o inviți pe Irina să gătească aici, dacă tot îți place atât de mult, am spus încet, încercând să-mi ascund furia sub o mască de calm. Vlad a râs scurt, fără să mă privească.

— Hai, nu te supăra. Știi că tu gătești bine, dar Irina are ceva special. Poate e rețeta ei de familie.

Am strâns din dinți și am început să strâng farfuriile. În bucătărie, am lăsat apa să curgă peste vasele murdare, dar nu reușea să spele și sentimentul de neputință care mă apăsa pe piept. M-am întrebat când a început totul. Poate când ne-am mutat împreună și mama lui Vlad a venit să ne „ajute” cu primele mese. Sau poate când am început să mergem la mesele festive ale Irinei și toată lumea lăuda sarmalele ei perfecte.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am sunat-o pe mama.

— Mamă, tu cum ai făcut față când tata avea mereu ceva de comentat?

A tăcut o clipă.

— Am tăcut și am mers mai departe. Așa era pe vremea mea. Dar tu nu trebuie să faci la fel, Ana. Lumea s-a schimbat.

Am închis ochii și am simțit lacrimile cum îmi ard pleoapele. Lumea s-a schimbat? Poate doar la televizor. În apartamentul nostru mic din București, tradițiile încă trăiau: femeia gătește, bărbatul judecă.

A doua zi dimineață, Vlad a venit în bucătărie în timp ce pregăteam cafeaua.

— Ce-ai pățit aseară? Ai fost cam tăcută.

— Nimic. Doar obosită.

— Sâmbătă mergem la Irina și Radu la masă. Să vezi tu ce bunătăți face Irina!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să merg, dar nu puteam refuza fără să par geloasă sau nesigură pe mine. Așa că am zâmbit forțat și am dat din cap.

Sâmbătă seara, masa Irinei era plină: salată boeuf decorată ca la carte, friptură fragedă, prăjituri făcute în casă. Vlad a gustat din toate cu poftă și nu s-a sfiit să spună cu voce tare:

— Ana, vezi? Asta e ciorba despre care-ți spuneam!

Irina a zâmbit jenată spre mine.

— Lasă, Vlad, fiecare gătește în felul lui. Ana face niște paste senzaționale!

Am simțit un val de recunoștință pentru ea, dar și o umilință amară. De ce trebuia să fiu mereu comparată? De ce nu puteam fi apreciată pentru ceea ce sunt?

În drum spre casă, Vlad a continuat:

— Poate ar trebui să iei câteva lecții de la Irina. Nu zic că nu gătești bine, dar…

M-am oprit pe trotuar și l-am privit în ochi.

— Vlad, ție chiar nu-ți pasă cât mă rănești cu comparațiile astea?

A părut surprins.

— Hai măi, Ana, nu te supăra! E doar mâncare…

— Nu e doar mâncare! E despre respect! Despre faptul că niciodată nu e destul ce fac eu!

A tăcut și am mers restul drumului în liniște. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu „destul”: destul de bună la serviciu, destul de atentă cu părinții lui Vlad, destul de gospodină pentru vecinele care mă judecau din priviri când ieșeam cu gunoiul în trening.

A doua zi dimineață am decis să fac ceva doar pentru mine. Am gătit paste — rețeta mea preferată — și le-am mâncat singură la bucătărie, cu muzica dată tare. Vlad a intrat și s-a uitat mirat la mine.

— Nu faci nimic special azi?

— Ba da. Fac ceva special pentru mine.

S-a uitat lung la mine și n-a zis nimic. În acea zi am simțit pentru prima dată că nu trebuie să mă justific pentru cine sunt sau cum gătesc.

Seara am primit un mesaj de la Irina: „Sper că nu te-ai supărat pe mine. Știu cum e să fii comparată mereu.” Am zâmbit trist și i-am răspuns: „Nu e vina ta. Dar cred că trebuie să învățăm să spunem stop.”

În zilele următoare am început să vorbesc mai deschis cu Vlad despre ce simt. Uneori asculta, alteori ridica din umeri. Dar eu nu mai eram dispusă să tac. Am început să gătesc ce-mi place mie și să nu mai cer validare pentru fiecare farfurie pusă pe masă.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Ești bine?

— Da, mamă. În sfârșit simt că sunt eu însămi.

Poate nu voi fi niciodată ca Irina sau ca mama lui Vlad. Dar nici nu trebuie. Pentru prima dată după mult timp, mă simt liberă.

Mă întreb: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ni se spune că „așa trebuie”? Cât timp mai suntem dispuse să ne pierdem pe noi înșine pentru a fi pe plac altora?