Din umbra lui Vlad: Povestea Magdalenei și drumul spre lumină

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el trântea ușa bucătăriei după el. Mirosea a ciorbă arsă și a frică. Mâinile îmi tremurau pe marginea chiuvetei, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le mai pot opri. Era o seară obișnuită de marți, dar pentru mine era momentul în care simțeam că mă sufoc.

Vlad s-a întors spre mine cu ochii lui reci, aceiași ochi care cândva mă făceau să cred că sunt iubită. — Ce ai zis? Ai uitat cine plătește facturile în casa asta? Ai uitat că fără mine n-ai fi nimic?

M-am strâns și mai tare în mine. De câte ori nu auzisem cuvintele astea? De câte ori nu mi-am spus că poate merit? Că poate dacă aș fi fost mai bună, mai tăcută, mai docilă, Vlad n-ar fi țipat la mine. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt. Poate a fost oboseala, poate faptul că fetița noastră, Ilinca, dormea în camera alăturată și nu voiam să crească într-o casă plină de urlete și reproșuri.

Am crescut la țară, într-un sat din Buzău. Mama era femeie simplă, muncitoare, iar tata… tata bea. Am jurat că nu voi repeta greșelile părinților mei. Dar viața are un mod ciudat de a te aduce exact acolo de unde ai fugit. L-am cunoscut pe Vlad la facultate, la București. Era șarmant, atent, știa să spună exact ce voiam să aud. M-a făcut să cred că sunt specială. După nuntă însă, totul s-a schimbat.

— Nu te mai machia atât! Ce, vrei să te vadă alții? — îmi spunea dimineața.
— De ce ai stat atât la serviciu? — mă întreba seara.
— Nu ești în stare nici să faci o ciorbă ca lumea! — răbufnea când ceva nu-i convenea.

La început am crezut că e stresat de la muncă. Apoi am început să cred că vina e a mea. M-am izolat de prieteni, de familie. Mama mă suna des, dar îi spuneam mereu că sunt obosită sau ocupată. Nu voiam să știe nimeni cât de rău îmi este.

Într-o zi, când Ilinca avea doar trei ani, Vlad a aruncat cu o farfurie după mine. S-a spart de perete și cioburile au sărit peste tot. Ilinca a început să plângă speriată. Atunci am simțit pentru prima dată ură față de el. Dar tot nu am avut curajul să plec.

Anii au trecut greu. M-am refugiat în muncă, dar nici acolo nu aveam liniște. Vlad mă suna obsesiv, mă controla, îmi citea mesajele. Colega mea de birou, Mirela, a observat vânătăile de pe brațul meu într-o zi.

— Magdalena, ce s-a întâmplat? — m-a întrebat cu blândețe.
Am mințit-o: — M-am lovit de ușă.
Ea m-a privit lung și mi-a spus: — Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva… eu sunt aici.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Într-o seară, după ce Vlad m-a împins iar pentru că nu găsea telecomanda, am ieșit pe balcon și am plâns până la epuizare. Am privit luminile orașului și mi-am spus: „Asta nu e viață.”

A doua zi am sunat-o pe Mirela și i-am spus totul. Am plâns la telefon minute în șir. Ea m-a ascultat fără să mă judece și mi-a dat numărul unei psiholoage, doamna Rusu.

Prima ședință la psiholog a fost ca o gură de aer după ani de sufocare. Am vorbit despre copilăria mea, despre tata, despre Vlad. Doamna Rusu m-a întrebat:
— Ce vrei tu pentru tine?
Nu știam să răspund. Nu mai știam cine sunt.

Între timp, Vlad devenea tot mai agresiv. Într-o noapte m-a lovit peste față pentru că am îndrăznit să-l contrazic la masă. Ilinca a văzut totul. A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la mama în Buzău.

Mama m-a primit fără întrebări. M-a strâns în brațe și mi-a spus doar atât:
— Bine-ai venit acasă, fata mea.

Au urmat luni grele. Vlad mă suna zilnic, mă amenința că-mi ia copilul, că mă face de râs la toată lumea. Am mers la poliție și am cerut ordin de protecție. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-o pe Magdalena, nu-i era bine cu bărbatul?” Dar nu-mi mai păsa.

Am început să lucrez ca educatoare la grădinița din sat. Ilinca s-a adaptat greu la început, dar încet-încet a început să zâmbească din nou. Eu mergeam la terapie și încercam să mă regăsesc.

Într-o zi, Vlad a venit la poarta noastră beat și a început să strige:
— Ieși afară! Vino acasă! Fără mine nu ești nimic!
Mama a ieșit înaintea mea:
— Pleacă! Fata mea nu se mai întoarce la tine!
Vlad a plecat clătinându-se pe drum.

După acea zi nu l-am mai văzut decât la tribunal. Am divorțat după un an de procese grele și umilitoare. Dar am câștigat custodia Ilincăi și liniștea sufletului meu.

Acum stau pe banca din curtea casei mamei și privesc cum Ilinca desenează cu creta pe asfalt. Soarele apune blând peste satul meu natal. Încerc să-mi adun gândurile și să-mi dau seama cine sunt eu acum.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă în umbră? Câte Magdalenă mai tac din rușine sau frică? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?