Ecoul Avertismentelor Nespuse

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! Vlad nu mă ajută cu nimic, nici cu fetița, nici cu treburile casei! Am ajuns să mă simt invizibilă în propria mea familie!

Vocea Irinei răsuna disperată în receptor, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era târziu, aproape miezul nopții, și mă întrebam dacă să-i răspund sau nu. Dar știam că dacă nu o fac acum, poate n-o să mai aibă curajul să mă caute altădată. Am apăsat pe butonul verde și am ascultat-o cum plânge, cum își varsă amarul, cum îmi spune că Vlad, fiul meu, nu mai e bărbatul de care s-a îndrăgostit.

— Irina, liniștește-te puțin… Hai să vorbim. Ce s-a întâmplat exact?

— Ce să se întâmple? De luni de zile îi spun că nu mai pot singură. Că trebuie să mă ajute cu Mara, că trebuie să facem curat împreună, să gătim împreună… Dar el vine acasă obosit, se trântește pe canapea și dă drumul la televizor. Dacă îi spun ceva, ridică din umeri sau iese din cameră. Parcă nici nu exist!

M-am așezat pe marginea patului și am tras aer adânc în piept. În mintea mea răsunau cuvintele pe care i le-am spus Irinei înainte de nuntă: „Ai grijă cu Vlad, l-am crescut prea alintat. Dacă îl lași să creadă că totul i se cuvine, o să-ți fie greu.” Dar cine ascultă de soacră? Cine ascultă de avertismentele mamei?

— Irina, știu că e greu. Știu că Vlad are multe defecte… poate și din vina mea. Dar trebuie să vorbiți deschis. Să-i spui exact ce simți.

A tăcut o clipă. Am auzit cum își suflă nasul și cum Mara plânge în fundal.

— Maria… eu nu mai pot. Mă simt ca o servitoare. Și știi ce e cel mai rău? Că mă gândesc dacă nu cumva am făcut o greșeală că m-am măritat cu el.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am gândit la propria mea viață, la anii în care am tăcut în fața lui Gheorghe, soțul meu. El era bărbatul casei, el decidea totul. Eu doar executam. Și de câte ori am vrut să spun ceva, mama îmi spunea: „Taci, Maria! Așa e la casa omului.”

— Irina… știi că nici eu n-am avut viață ușoară cu Gheorghe. Dar am tăcut prea mult. Poate dacă aș fi vorbit atunci, Vlad n-ar fi fost așa azi.

A urmat o liniște grea. Parcă fiecare dintre noi își număra greșelile.

— Știi ce mi-a zis azi? Că el muncește toată ziua și că eu stau acasă „degeaba”. Că nu vede de ce ar trebui să spele vasele sau să schimbe scutece.

Mi-am mușcat buza. Îl vedeam pe Vlad mic, cum venea plângând la mine când Gheorghe îl certa pentru orice prostie. Cum îl luam în brațe și îi spuneam că e cel mai bun băiat din lume. Cum îi făceam toate poftele ca să nu sufere ca mine.

— Irina… poate am greșit și eu mult cu el. Poate l-am protejat prea mult.

— Nu e vina ta! Sau… poate e a noastră a tuturor. Dar nu mai pot așa!

Am simțit nevoia să-i spun adevărul. Să-i spun despre serile când plângeam singură în bucătărie după ce Gheorghe ridica vocea la mine pentru că nu era ciorba destul de caldă. Să-i spun despre zilele când visam să fug cu Vlad de acasă și să nu mă mai uit înapoi niciodată.

— Irina… știi că eu am vrut să divorțez de Gheorghe când Vlad era mic?

A rămas fără glas.

— Nu… nu știam…

— N-am avut curaj. Mama mi-a zis că „nu se cade”. Că trebuie să rabd pentru copil. Și am răbdat. Dar uite unde am ajuns… Vlad a văzut totul și a învățat că bărbatul are mereu dreptate.

Irina a început iar să plângă.

— Și eu ce fac acum? Cum îl schimb?

— Nu-l poți schimba decât dacă vrea el. Dar poți să-i spui clar ce vrei tu. Să-i spui că nu mai poți așa. Să-i ceri ajutorul familiei dacă e nevoie.

A doua zi dimineață m-am dus la ei acasă. Am găsit-o pe Irina cu ochii umflați de plâns și pe Vlad morocănos la masă.

— Bună dimineața! am spus încercând să zâmbesc.

Vlad nici nu s-a uitat la mine.

— Ce-ai pățit? l-am întrebat direct.

— Nimic! Doar că aici toată lumea are ceva de comentat!

Irina s-a retras în bucătărie. M-am apropiat de Vlad și i-am pus mâna pe umăr.

— Vlad, vreau să vorbim ca între mamă și fiu. Ce se întâmplă cu tine?

A oftat adânc.

— Toată lumea are pretenții de la mine! La serviciu trag ca un câine, acasă trebuie să fiu tată perfect, soț perfect… Nimeni nu vede cât sunt de obosit!

— Și Irina? Ea nu e obosită?

A ridicat din umeri.

— Ea stă acasă…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Vlad! Tu ai văzut vreodată ce face Irina toată ziua? Ai stat vreodată o zi întreagă singur cu Mara?

A tăcut rușinat.

— Eu am tăcut toată viața mea și uite unde am ajuns! Tu ai văzut cum era tata cu mine? Ai văzut cât am suferit? Vrei ca Mara să crească la fel?

Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră trântind ușa.

Am rămas singură cu Irina care plângea încet în bucătărie.

— Maria… crezi că mai avem vreo șansă?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Atâta timp cât vorbiți și vă ascultați unul pe altul… da, există șansă. Dar trebuie să rupeți tăcerea asta care ne-a distrus pe toți.

În acea zi am decis să nu mai tac niciodată. Seara, Vlad a venit la mine și mi-a spus încet:

— Mamă… cred că ai dreptate. Poate ar trebui să încercăm altfel…

Poate că nu putem schimba trecutul, dar putem încerca să nu-l repetăm pentru copiii noștri.

Mă întreb: câte familii românești trăiesc încă sub povara tăcerii? Oare cât ne costă această liniște aparentă? Voi ce ați face în locul meu?