Fata pe care nimeni n-a vrut-o: Povestea Anei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu fata pe care n-ai vrut-o niciodată! am izbucnit într-o seară, cu ochii plini de lacrimi, în timp ce mama mă privea cu răceala aceea pe care o simțisem toată copilăria.

Ea a oftat, și-a strâns halatul pe lângă corp și a spus, fără să clipească:
— Ana, dacă ai fi fost băiat, poate că ai fi înțeles mai bine ce înseamnă sacrificiul. Dar așa…

Cuvintele ei au tăiat ca un cuțit. Aveam douăzeci și doi de ani și încă mă simțeam ca o fetiță de șapte, ascunsă după ușa bucătăriei, ascultând cum mama îi spunea vecinei că „a avut ghinion” să nască fată. Tata? Tata era mereu la muncă sau la cârciumă. Când venea acasă, nu mă întreba niciodată cum mi-a fost ziua. Îmi aduc aminte că odată, când am luat premiul întâi la școală, i-am arătat diploma. A privit-o preț de o secundă, apoi a întrebat:
— Și ce-ai de gând să faci cu asta? O să te ajute să cari lemne?

Am crescut într-un sat mic din Moldova, unde toată lumea știa totul despre toți. Când mergeam la magazinul din colț, vânzătoarea, tanti Viorica, mă întreba mereu:
— Ce mai face băiatul lui tanti Maria?
— Nu am frate, eu sunt Ana.
— Aaa… păcat, păcat…

Am început să cred că e ceva greșit cu mine. Că poate chiar nu meritam dragostea lor. La liceu, în orașul vecin, am încercat să mă fac nevăzută. Nu voiam să atrag atenția nimănui. Dar într-o zi, profesoara de română, doamna Stanciu, m-a prins după ore.
— Ana, tu ai ceva de spus lumii. De ce nu vorbești?

Am izbucnit în plâns în fața ei. Era prima dată când cineva mă vedea cu adevărat. Mi-a dat o carte: „Fata cu portocale” de Jostein Gaarder. Am citit-o într-o noapte și am simțit că nu sunt singură pe lume.

Acasă însă, totul era la fel. Mama mă trimitea la câmp sau să spăl vasele. Când îi spuneam că vreau să merg la facultate, râdea:
— Și cine crezi că o să-ți plătească ție mofturile? Fetele stau acasă și ajută la gospodărie.

Într-o zi de vară, când soarele ardea fără milă și praful se ridica din drum ca un blestem, am auzit-o pe mama vorbind cu vecina:
— Dacă era băiat, poate rămânea aici să ne ajute. Așa… o să plece și n-o să mai auzim de ea.

Atunci am știut că trebuie să plec. Nu pentru că nu mă iubeau, ci pentru că nu mă iubeam eu destul cât să rămân acolo unde eram doar o umbră.

Mi-am făcut bagajul într-o noapte. Tata dormea buștean pe canapea, iar mama cosea la lampă. Am lăsat un bilet: „Nu vreau să fiu povara nimănui. Poate într-o zi o să vă fie dor de mine.”

Am ajuns la Iași cu două sute de lei în buzunar și o valiză veche. Am dormit două nopți în gară până când o colegă de liceu, Mihaela, m-a găsit și m-a luat la ea. Am muncit ca ospătăriță într-un bar studențesc ca să-mi plătesc chiria și taxele la facultate.

În fiecare seară, când spălam pahare sau serveam mese pline de râsete străine, mă întrebam dacă mama se gândește vreodată la mine. Uneori visam că mă sună și-mi spune:
— Ana, vino acasă. Ne e dor de tine.

Dar telefonul rămânea mut.

Într-o iarnă grea, când zăpada acoperea tot orașul ca o tăcere apăsătoare, am primit un plic de la mama. Era scurt:
„Sper că ești bine. Să nu uiți să mănânci.”

Atât. Fără dragoste, fără regrete.

Am terminat facultatea cu greu, dar am reușit. Mi-am găsit un job la o editură mică și am început să scriu povești despre fete care nu erau dorite acasă. Am primit un premiu pentru una dintre ele și atunci am simțit pentru prima dată că exist cu adevărat.

Într-o zi m-am întâlnit cu mama la piață. Era mai bătrână, mai mică parcă.
— Ana… tu ești?
— Da, mamă.
A tăcut mult timp.
— Ai reușit singură…
— Da.
A dat din cap și a plecat fără să spună altceva.

M-am întors acasă doar după ce tata s-a îmbolnăvit grav. L-am îngrijit fără să-i spun nimic despre copilul din mine — da, eram însărcinată cu primul meu copil și nu știam dacă voi putea fi o mamă mai bună decât a fost mama mea.

Într-o seară, după ce tata a adormit, mama s-a așezat lângă mine pe pat.
— Ana… știu că n-am fost mama de care aveai nevoie. Dar tu ai fost fata care m-a învățat ce înseamnă curajul.

Am plâns împreună pentru prima dată.

Acum sunt mamă și încă mă tem uneori că voi repeta greșelile părinților mei. Dar îmi promit în fiecare zi că fiica mea va ști cât de mult este dorită.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu povara de a nu fi fost doriți? Și câți avem curajul să rupem lanțul acesta? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?