Fiica nedorită – Povestea pe care nimeni nu vrea să o audă

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu fata pe care nu ai vrut-o niciodată! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în mijlocul bucătăriei reci, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu tăcerea apăsătoare. Mama s-a întors spre mine cu acea privire tăioasă pe care o știam de când eram mică.

— Dacă ai fi fost băiat, poate că ai fi înțeles ce înseamnă să nu te plângi atâta! mi-a răspuns, fără să clipească. Tata, ca de obicei, stătea la televizor, cu ochii pierduți în ecran, absent din orice discuție despre mine.

Am crescut în Bacău, într-un apartament mic de la etajul patru. De când mă știu, mama îmi spunea „Mădălina, tu trebuia să fii Mihai”. Îmi repeta asta la fiecare aniversare, la fiecare notă bună sau proastă, la fiecare ceartă. Tata nu zicea nimic. Niciodată. Doar tăcea și pleca la serviciu sau la bar. Eu eram singură între doi oameni care nu mă vedeau.

La școală încercam să fiu perfectă. Învățam pe rupte, sperând că dacă iau premiul întâi, mama o să mă strângă în brațe. Dar când am venit acasă cu coronița, a zis doar:

— Dacă erai băiat, poate te făceai doctor sau inginer. Așa…

Nu a terminat fraza. Am simțit cum ceva din mine se rupe atunci. Am început să mă ascund în cărți și muzică. Prietenele mele nu știau nimic. La ele acasă era gălăgie, râsete, certuri normale. La noi era liniște și frig.

Într-o zi, când aveam 16 ani, am auzit-o pe mama vorbind cu vecina:

— Ce să fac cu fata asta? Nu e bună de nimic! Dacă era băiat, măcar aveam și eu sprijin la bătrânețe.

Am fugit în camera mea și am plâns până am adormit. În acea noapte am visat că alerg printr-un câmp imens și nu mă oprește nimeni. M-am trezit cu dorința de a fugi de tot.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu note mari și am intrat la facultate la București. Mama nu a venit la festivitatea de absolvire. Tata mi-a trimis un mesaj sec: „Să ai grijă de tine.”

În București am simțit pentru prima dată ce înseamnă libertatea. Am cunoscut-o pe Irina, colega mea de cameră din cămin. Ea m-a întrebat într-o seară:

— De ce nu vorbești niciodată despre părinții tăi?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Irina m-a îmbrățișat și mi-a zis:

— Nu e vina ta că ei nu știu să iubească.

Cu timpul am început să mă deschid. Am descoperit că pot fi apreciată pentru cine sunt, nu pentru cine ar fi vrut alții să fiu. Am început să scriu poezii despre copilăria mea și le-am publicat anonim pe un blog. Oamenii au început să-mi scrie că se regăsesc în versurile mele.

Într-o zi, după mulți ani de tăcere, mama m-a sunat:

— Mădălina, ai putea să vii acasă? Sunt bolnavă…

Am stat pe gânduri mult timp. Sufletul meu era încă plin de răni nevindecate. Dar m-am dus. Când am intrat în apartamentul copilăriei mele, totul părea mai mic și mai trist.

Mama era slăbită, cu părul alb și ochii goi.

— De ce ai venit? m-a întrebat încet.

— Pentru că încă sper că o să mă vezi… ca pe fiica ta.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă.

— Nu știu dacă pot…

Am stat lângă ea zile întregi. I-am făcut ceaiuri, i-am citit din poeziile mele (fără să-i spun că sunt ale mele). Într-o seară mi-a spus:

— Dacă aș putea da timpul înapoi…

Nu a mai continuat. Dar pentru prima dată am simțit că poate există o cale spre iertare.

Tata a murit fără să ne spunem vreodată ceva important unul altuia. La înmormântare am stat singură lângă groapă și m-am întrebat dacă el m-a iubit vreodată sau dacă pur și simplu nu a știut cum.

Acum locuiesc tot în București, am prieteni care mă iubesc și un job care mă împlinește. Dar rana aceea veche încă doare uneori.

Mă întreb adesea: câți copii ca mine trăiesc cu sentimentul că nu sunt doriți? Oare cât de mult ne marchează lipsa iubirii părintești? Și dacă ne vindecăm vreodată cu adevărat?