Greutatea Adevărurilor Nespuse: Povestea mea, Irina

— Irina, tu chiar nu vezi că nu e firesc să fii singură la vârsta asta? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Avea ochii umezi, dar hotărâți, ca de fiecare dată când încerca să mă convingă că fericirea mea depinde de altcineva. Aveam 60 de ani și încă mă simțeam ca o adolescentă prinsă între dorințele mele și așteptările familiei.

— Mamă, nu sunt singură. Sunt doar… eu cu mine. Și nu mi-e rău deloc, am încercat să-i răspund calm, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

— Nu ești întreagă fără un bărbat lângă tine. Așa am fost crescute noi, Irina! Nu vezi că lumea vorbește? Vecina Stancu deja a întrebat dacă nu cumva ai pățit ceva la cap după ce te-a lăsat Mircea…

Mircea. Numele lui încă îmi zgâria sufletul ca o unghie pe sticlă. Fusesem căsătoriți 28 de ani. Am crezut că suntem fericiți, până într-o zi când mi-a spus că vrea „altceva”. Altceva însemna o femeie cu 20 de ani mai tânără, cu părul lung și râsul zgomotos. Am rămas singură într-un apartament cu pereți reci și amintiri care nu mă mai lăsau să dorm.

După divorț, toată lumea a început să mă privească altfel. La serviciu, colegele îmi spuneau cu jumătate de gură: „Lasă, Irina, o să-ți găsești pe cineva. Ești încă frumoasă.” Dar în ochii lor vedeam milă. Fetele mele, Ana și Roxana, încercau să mă scoată la întâlniri aranjate. „Mami, nu poți să rămâi așa! Toată lumea are nevoie de cineva!”

Dar eu? Eu nu mai voiam să fiu „cineva” pentru altcineva. Voiam să fiu eu pentru mine. Seara, când mă întindeam în patul mare și rece, simțeam liniștea ca pe o binecuvântare. Nu mai trebuia să gătesc pentru doi, să ascult meciuri la televizor sau să mă prefac că nu mă deranjează tăcerile apăsătoare dintre noi.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii plini de speranță:
— Mami, am vorbit cu domnul Popescu de la blocul vecin. E văduv de trei ani, are casă mare și îi place să citească. Poate ieșiți la o cafea?

Am zâmbit amar.
— Ana, nu vreau să ies cu nimeni doar ca să nu fiu singură. Nu simt nimic pentru domnul Popescu.
— Dar nici nu ai încercat! Poate te îndrăgostești din nou!

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Cum să-i explic fetei mele că nu mai vreau să mă pierd în altcineva? Că după atâția ani în care am trăit pentru alții, vreau să trăiesc pentru mine?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am stat la masă cu mama și am avut cea mai grea discuție din viața mea.
— Mamă, tu ai fost fericită cu tata?
Ea a tăcut mult timp, apoi a oftat adânc.
— Am fost… obișnuită. Așa era pe vremea noastră. Nu ne întrebam dacă suntem fericite. Ne făceam datoria.
— Eu nu mai vreau să trăiesc așa. Vreau să fiu sinceră cu mine.

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină. Dar pentru prima dată am simțit că nu mai port povara așteptărilor ei pe umeri.

Zilele au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săraca Irina, uite cum a ajuns…” Prietenele mă invitau la nunți și botezuri unde eram mereu „doamna fără soț”. Dar eu începeam să mă simt liberă. Am început să pictez din nou, să merg la teatru singură, să citesc până târziu fără să dau explicații nimănui.

Într-o duminică dimineață, Roxana m-a sunat plângând:
— Mami, tu chiar nu vrei să fii fericită? Toată lumea are nevoie de cineva!
— Roxana, fericirea nu arată la fel pentru toți. Poate că eu sunt fericită altfel decât crezi tu.

Am închis telefonul și am plâns mult timp. Nu pentru că eram singură, ci pentru că era greu să fiu înțeleasă.

Într-o zi am întâlnit-o pe doamna Lidia la piață. Era văduvă de 15 ani și mereu veselă.
— Irina dragă, știi ce-am învățat eu? Cea mai grea povară e să trăiești după gura lumii. Când te eliberezi de asta, începi cu adevărat să respiri.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Poate că adevărul meu era altul decât al celorlalți. Poate că nu toți avem nevoie de o jumătate ca să fim întregi.

Acum, la 60 de ani, mă uit în oglindă și văd o femeie care a învățat să se iubească pe sine. Nu mai caut aprobarea nimănui. Îmi beau cafeaua pe balcon privind norii și simt liniștea ca pe o victorie personală.

Oare câte femei trăiesc cu greutatea adevărurilor nespuse? Oare câte dintre noi avem curajul să ne ascultăm inima până la capăt?