Iertarea care doare: Povestea unui tată din Ploiești
— Nu, nu, nu! Nu se poate! Ilinca! urlam în mijlocul salonului de la Urgențe, cu mâinile încleștate pe halatul unui medic tânăr, care încerca să mă desprindă cu blândețe. Ochii mi se umpluseră de lacrimi și nu mai auzeam nimic din jur. Totul era un vuiet surd, ca și cum lumea întreagă se prăbușise peste mine.
Soția mea, Mirela, stătea pe un scaun, cu fața ascunsă în palme. Nu mai plângea. Era dincolo de lacrimi. O asistentă încerca să o liniștească, dar cuvintele nu mai aveau sens pentru noi. Ilinca, fetița noastră de zece ani, nu mai era. Un șofer grăbit, cu permisul luat de câteva luni, a trecut pe roșu la intersecția de la Gara de Sud și a lovit-o în plin. Mergea la repetițiile pentru serbarea școlii. Avea o rochiță albastră și o fundă mare în păr.
În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de oameni. Vecini, rude, colegi de serviciu. Toți spuneau aceleași lucruri: „Condoleanțe”, „Dumnezeu s-o odihnească”, „Nu e drept”. Dar nimeni nu putea umple golul lăsat de Ilinca. Camera ei mirosea încă a parfum de copil și pe birou rămăsese caietul cu poezii neterminate.
Într-o dimineață, la trei zile după accident, am găsit pe masă o scrisoare. Era de la părinții băiatului care o lovise pe Ilinca. Se numea Vlad și avea 19 ani. Scrisoarea era plină de scuze și regrete. Spuneau că Vlad nu mai mănâncă, nu mai vorbește cu nimeni și că ar vrea să ne vadă, dacă putem.
— Să-l văd? Pe el? Pe cel care mi-a omorât copilul? am urlat la Mirela.
Ea nu a zis nimic. S-a uitat la mine cu ochii goi și a plecat în camera Ilincăi.
Timpul a trecut greu. Am început să mă izolez. Nu mai mergeam la serviciu, nu mai răspundeam la telefon. Mirela plângea noaptea, crezând că nu o aud. Între noi se adunase un zid gros de tăcere și vinovăție. Odată am găsit-o uitându-se la pozele vechi cu Ilinca și vorbind singură:
— Dacă aș fi dus-o eu la școală în ziua aia…
M-am prăbușit lângă ea și am plâns amândoi până dimineața.
Într-o zi, am primit citație la tribunal. Vlad urma să fie judecat pentru ucidere din culpă. Avocatul nostru ne-a spus că putem cere despăgubiri sau chiar închisoare cu executare.
— Ce vrei să facem? m-a întrebat Mirela.
Nu știam ce să răspund. În mine se dădea o luptă cumplită: o parte voia răzbunare, alta voia doar liniște.
La proces, Vlad stătea cu capul plecat. Mama lui plângea în tăcere. Când judecătorul m-a întrebat dacă vreau să spun ceva, m-am ridicat cu greu:
— Nu există pedeapsă care să-mi aducă fata înapoi. Dar nici nu vreau să distrug viața altui copil…
Am simțit cum toată lumea mă privește uimită. Vlad ridicase ochii spre mine, plini de lacrimi.
— Îmi pare rău… a șoptit el.
Am ieșit din sală tremurând. Mirela m-a luat de mână pentru prima dată după mult timp.
În zilele următoare, am început să primesc telefoane și mesaje de la oameni din oraș. Unii mă felicitau pentru gestul meu, alții mă acuzau că sunt slab.
— Cum poți să ierți așa ceva? m-a întrebat un coleg.
Nu știam nici eu răspunsul. Dar simțeam că ura mă distruge mai tare decât orice pedeapsă dată lui Vlad.
Într-o seară, Vlad a venit la noi acasă împreună cu părinții lui. Tremura tot când a intrat pe ușă.
— Nu pot trăi cu ce am făcut…
L-am privit lung. Era doar un copil speriat, copleșit de vinovăție.
— Nici noi nu putem trăi fără Ilinca… Dar trebuie să încercăm să mergem mai departe.
Am stat toți patru la masă și am vorbit ore întregi despre Ilinca, despre greșeli, despre viață și moarte. La final, Vlad ne-a promis că va face tot ce poate ca să ajute alți tineri să nu repete greșeala lui.
Au trecut doi ani de atunci. Durerea nu a dispărut, dar am învățat să trăim cu ea. Am început să mergem la întâlniri cu liceeni unde povestim despre tragedia noastră și despre cât de important e să fii responsabil la volan.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine iertându-l pe Vlad. Poate că alții ar fi ales alt drum. Dar știu că ura nu ar fi adus nimic bun în viața noastră.
Oare câți dintre noi suntem capabili să iertăm cu adevărat? Și ce înseamnă iertarea când sufletul îți e sfâșiat de durere?