Întoarcerea care nu mai vine: Povestea unei alegeri imposibile

— De ce nu vii acasă, Ilinca? Tu chiar nu vezi că ne destrămăm fără tine? Vocea mamei răsună în receptor, tăioasă, cu acea notă de disperare care mă face să-mi mușc buzele până la sânge. Mă uit pe fereastra garsonierei din București, unde blocurile gri par să mă apese și ele cu aceeași greutate ca și vorbele ei.

— Mamă, am serviciu, am viața mea aici… Nu pot să las totul baltă doar pentru că vouă vă e greu. Și mie mi-e greu, dar nu mă plâng în fiecare zi!

O aud cum oftează. În fundal, televizorul merge pe știri, iar vocea surorii mele, Raluca, se strecoară pe fir:

— Ilinca, tata nu mai e ca înainte. De când ai plecat, parcă s-a stins. Și pe mama o vezi cum e… Nu poți să vii măcar o săptămână?

Îmi simt ochii arzând. Îmi amintesc de tata, cum stătea pe prispă cu ochii pierduți în zare, de parcă ar fi așteptat ceva ce nu mai vine niciodată. Dar eu? Eu ce aștept? Să-mi trăiesc viața sau să mă întorc mereu la rădăcini, ca un copac care nu are voie să crească decât acolo unde a fost plantat?

Fratele meu, Vlad, tace mereu la telefon. Dar când ajung acasă, privirea lui spune totul: „Ai fugit. Ne-ai lăsat aici.”

Prima dată când am plecat la facultate la București, mama a plâns trei zile. Tata nu a zis nimic, doar mi-a pus în mână o sacoșă cu mere și mi-a spus: „Să nu uiți de unde ai plecat.” Am promis că nu uit. Dar cu fiecare an petrecut aici, cu fiecare job schimbat, cu fiecare prieten nou, satul s-a făcut tot mai mic în sufletul meu. Și totuși, la fiecare sărbătoare, la fiecare necaz, telefonul sună și vocea mamei mă trage înapoi.

— Ilinca, tu nu vezi că Raluca e singură cu copiii? Vlad abia se descurcă cu ferma. Eu și cu taică-tu nu mai putem ca înainte. Ce ți-a dat Bucureștiul ăsta? Un salariu mai mare? Atât?

Îmi vine să urlu: „Mi-a dat libertate!” Dar știu că pentru mama libertatea mea e egoism. Pentru ea, sacrificiul e singura formă de iubire adevărată.

Într-o duminică de toamnă, primesc un mesaj scurt: „Tata e la spital.” Fug la gară, iau primul tren spre casă. Pe drum, mă uit la câmpurile goale și simt cum mă strânge inima. Ajung acasă și îl găsesc pe tata slăbit, dar zâmbind forțat.

— Ai venit…

Nu pot să-i spun că vin doar când e grav. Când stau la masă cu ai mei, Raluca îmi aruncă vorbe tăioase:

— Noi suntem aici mereu. Tu vii doar când e urgență.

Vlad tace, dar știu că mă judecă. Mama îmi pune mâncare în farfurie cu gesturi repezite.

— Dacă ai rămâne acasă… poate n-ar mai fi atâtea necazuri.

Mă simt prinsă ca într-o capcană. Dacă rămân, renunț la tot ce am construit. Dacă plec iar, sunt egoistă. În noaptea aceea nu dorm deloc. Îl aud pe tata tușind în camera alăturată și mă gândesc: dacă moare și eu nu sunt aici?

A doua zi dimineață, mama mă ia deoparte:

— Ilinca, eu nu mai pot. Am nevoie de tine aici. Raluca are copiii ei, Vlad are ferma… Tu ești singura care poate să ne ajute.

Îmi vine să plâng. Îi spun încet:

— Mamă, eu nu mai pot trăi aici. Nu mai sunt fata care a plecat la București acum zece ani.

Se uită la mine ca la o străină.

— Atunci să nu te mai plângi că nu ai familie!

Mă întorc la București cu sufletul sfâșiat. La serviciu nu pot să mă concentrez. Prietena mea cea mai bună, Ana, mă întreabă:

— De ce nu te întorci acasă dacă te doare atât?

— Pentru că acolo nu mai sunt eu… Acolo sunt doar fata lor.

Trec luni de zile în care vorbesc rar cu ai mei. Tata se face bine, dar relația noastră rămâne rece. De Crăciun primesc un mesaj sec: „Sperăm să vii.” Nu mă duc. Plâng singură în garsonieră și mă întreb dacă am făcut bine.

Într-o seară, Vlad mă sună beat:

— Tu chiar nu mai vii niciodată? S-a rupt ceva între noi…

Nu știu ce să-i răspund. Poate chiar s-a rupt ceva ce nu se mai poate lipi.

Viața merge înainte. Primesc o promovare la serviciu. Îmi cumpăr o bicicletă și pedalez prin oraș până târziu în noapte. Dar golul din suflet rămâne.

Uneori visez că sunt din nou copil și alerg desculță prin curte, iar mama râde și tata îmi aruncă mingea. Mă trezesc plângând.

M-am întrebat mereu dacă am dreptul să-mi trăiesc viața după cum simt sau dacă datoria față de familie trebuie să fie mereu pe primul loc. Poate că răspunsul nu există sau poate că fiecare îl găsește altfel.

Voi ce ați face? Ați renunța la voi pentru familie sau ați avea curajul să spuneți „nu”, chiar dacă doare?