Între dorința de libertate și lanțurile iubirii materne: Povestea mea la 40 de ani

— Irina, ai mâncat? Ai pus șosetele la spălat? Nu uita să iei pastilele pentru stomac!
Vocea mamei răsună din bucătărie, ca un ceasornic care nu obosește niciodată. Mă uit la ceas: e abia ora șapte dimineața, dar deja simt cum ziua mă apasă pe umeri. Mă numesc Irina, am 40 de ani și încă locuiesc cu mama. Nu pentru că nu aș avea unde să mă duc, ci pentru că nu am avut niciodată curajul să plec.

— Mamă, am 40 de ani, nu mai sunt copil! îi spun uneori, dar vocea mea sună slab, ca o încercare timidă de revoltă care se stinge înainte să prindă viață.

Mama oftează adânc și mă privește cu ochii ei mari, umezi, plini de grijă și teamă.

— Știu, draga mea, dar cine are grijă de tine dacă nu eu? Lumea e rea, oamenii sunt răi… Tu ești tot ce am.

Asta aud de când eram mică. Tata a plecat când aveam doar șase ani. N-a mai dat niciun semn. Mama s-a închis în lumea ei și m-a luat cu ea. Am crescut împreună, două femei singure într-un apartament mic din Ploiești. Ea a muncit din greu la fabrica de confecții, eu am învățat să fiu cuminte și să nu-i fac probleme. Prietenele mele râdeau când le povesteam că mama îmi verifică ghiozdanul și la liceu sau că nu mă lasă să merg la petreceri.

— Irina, tu ești fata aia cu mama lipită de tine! îmi spuneau colegele la liceu.

Am încercat să mă desprind. La facultate, am vrut să plec la București. Mama a plâns trei zile și trei nopți. Mi-a spus că nu poate trăi fără mine. Am rămas. Am făcut facultatea la seral, ca să pot veni acasă în fiecare seară. Prietenii mei s-au risipit, fiecare cu viața lui. Eu am rămas aici, între pereții aceștia plini de fotografii vechi și miros de ciorbă.

Au trecut anii. Am avut câteva relații, dar niciuna nu a rezistat mai mult de câteva luni. Bărbații simțeau că nu pot intra cu adevărat în viața mea. Mama îi privea pe toți cu suspiciune.

— Nu te merită! E clar că vrea doar să profite de tine! îmi spunea despre Mihai, primul băiat care m-a cerut în oraș.

— E prea obraznic! Nu-mi place cum vorbește! despre Radu, colegul meu de la serviciu.

Cu timpul, nici eu nu am mai avut curajul să aduc pe cineva acasă. Mi-era teamă că mama va găsi ceva greșit la oricine. Și așa am ajuns la 40 de ani, singură, cu o mamă care mă iubește sufocant.

Sâmbetele sunt cele mai grele. Toate colegele mele ies în oraș sau merg cu familia la munte. Eu stau cu mama la televizor și ne uităm la emisiuni culinare.

— Irina, tu chiar nu vrei să-ți faci o familie? mă întreabă uneori vecina noastră, tanti Lenuța.

— Ba da… dar nu știu cum… răspund eu încet.

Mama se uită la mine cu ochii ei triști.

— Eu sunt familia ta. Ce-ți trebuie mai mult?

Uneori mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut curajul să plec atunci, la 19 ani. Să-mi fac prieteni noi, să iubesc fără frică, să greșesc fără să simt că dezamăgesc pe cineva. Dar mereu m-am întors acasă. Mereu am ales-o pe mama în locul meu.

Acum câteva luni am cunoscut pe cineva la serviciu. Vlad e divorțat, are un copil și o privire blândă. Mi-a spus că i-ar plăcea să ieșim la o cafea.

— Mamă, pot să ies diseară cu un coleg? am întrebat-o timid.

A tăcut câteva secunde lungi, apoi a început să plângă.

— Vrei să mă lași singură? După tot ce-am făcut pentru tine?

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Am anulat întâlnirea cu Vlad. El mi-a scris un mesaj:

„Irina, meriți să fii fericită. Nu lăsa pe nimeni să-ți fure viața.”

Am plâns toată noaptea. M-am uitat la mama cum doarme liniștită lângă mine și m-am întrebat: oare chiar nu pot trăi fără ea? Sau ea nu poate trăi fără mine?

Într-o duminică dimineață am avut curajul să-i spun:

— Mamă, vreau să încerc să trăiesc și pentru mine. Vreau să ies cu prieteni, vreau să iubesc… Vreau o familie a mea.

A izbucnit în plâns și m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare.

— Dacă pleci, mor! Nu mai am pentru ce trăi!

M-am simțit ca un copil prins între două lumi: una a datoriei față de cea care mi-a dat viață și una a dorinței mele de libertate. N-am avut curajul să plec nici atunci.

Acum stau în camera mea și scriu aceste rânduri. Mă uit la poza cu tata pe care mama încă o ține pe noptieră și mă întreb dacă el ar fi făcut lucrurile altfel. Dacă ar fi fost aici, poate mama n-ar fi avut nevoie să mă țină atât de strâns lângă ea.

Poate într-o zi voi găsi curajul să-mi trăiesc propria viață. Poate voi reuși să-i arăt mamei că iubirea adevărată nu înseamnă posesivitate sau frică.

Dar până atunci… oare câți dintre noi trăim viețile altora din teamă sau din vinovăție? Oare cât de greu e să spui „ajunge” atunci când inima ta e prinsă între datorie și vis?