Între două focuri: Povestea mea între familia mea și nevoile soacrei

— Ioana, iar nu vii la mama? Ai uitat că are nevoie de noi? Glasul lui Radu răsună în bucătăria mică, unde încerc să termin de spălat vasele înainte ca fetița noastră, Mara, să se trezească din somnul de după-amiază.

Îmi simt inima strânsă. Nu, nu am uitat. Cum aș putea? De luni de zile, fiecare weekend e același: alergăm la doamna Maria, soacra mea, să-i facem cumpărături, să-i reparăm robinetul care picură, să-i ascultăm poveștile despre vremurile când totul era mai bine. Dar nimeni nu mă întreabă dacă eu mai pot.

— Radu, Mara are febră. Nu cred că e bine să o scoatem azi din casă, încerc să spun cu voce joasă.

— Atunci merg eu singur, răspunde el, dar știu că mă va privi cu reproș când se va întoarce. Și știu că mama lui va întreba de ce nu am venit și eu. Și iar va urma o discuție lungă despre cât de greu îi este singură, cât de mult îi lipsesc vremurile când toată familia era împreună.

Mă așez pe marginea patului și privesc spre Mara. Îi pun mâna pe frunte. E caldă, dar nu arde. Poate e doar oboseală. Poate e doar vina pe care o simt eu, care mă arde pe dinăuntru.

Mă gândesc la mama mea. Nu am mai sunat-o de două săptămâni. De fiecare dată când ridic telefonul, mă simt vinovată: cum să-i spun că nu pot veni la ea pentru că trebuie să fiu la soacra? Cum să-i spun că nu mai am timp nici pentru mine?

Într-o seară, după ce Mara adoarme, îl găsesc pe Radu în sufragerie, cu ochii în telefon.

— Putem vorbi?

Ridică privirea, ușor iritat.

— Despre ce?

— Despre noi. Despre faptul că nu mai avem timp unul pentru altul. Că fiecare weekend îl petrecem la mama ta și acasă suntem doar doi străini obosiți.

Radu oftează.

— Ioana, știi că mama nu are pe nimeni. Tata s-a dus acum trei ani. Fratele meu e plecat în Germania. Dacă nu mergem noi…

— Dar și eu am o mamă! Și eu am nevoie de timp cu tine și cu Mara! Simt că mă sufoc între toate obligațiile astea.

Se lasă liniștea peste noi. Îl văd cum se închide în el. Știu că nu e vina lui, dar nici a mea nu e.

A doua zi primesc un mesaj de la mama: „Dragă Ioana, sper că sunteți bine. Mi-e dor de tine și de Mara. Poate reușiți să veniți duminică la masă?”

Îmi dau lacrimile. Cum să-i spun că duminica e deja rezervată pentru altcineva? Cum să împart timpul între două femei care au nevoie de mine și un copil care mă vrea doar pentru el?

Într-o sâmbătă dimineață, Mara face febră mare. Mă sperii și sun la medic. Radu e deja la mama lui, reparând ușa de la balcon care nu se mai închide bine. Îl sun și îi spun ce se întâmplă.

— Vin imediat! spune el și aud în vocea lui panica.

Ajunge acasă transpirat și agitat. Mergem împreună la spital. Din fericire, nu e nimic grav, doar o viroză. Dar în sala de așteptare, printre alți părinți obosiți și copii plângând, îl privesc pe Radu și văd cât de mult s-a schimbat viața noastră.

Când ajungem acasă, găsesc un mesaj vocal de la doamna Maria:

„Ioana dragă, sper că nu s-a întâmplat nimic rău. Mi-e greu fără voi aici. Să mă sunați când puteți.”

Simt cum mă apasă vinovăția ca o piatră pe piept. Nu pot fi peste tot. Nu pot fi tot timpul disponibilă pentru toată lumea.

Într-o seară, după ce Mara adoarme devreme, îl iau pe Radu de mână.

— Trebuie să găsim o soluție. Nu mai pot trăi așa. Simt că mă pierd pe mine între toate aceste obligații. Avem nevoie de timp pentru noi, pentru Mara… pentru liniștea noastră.

Radu mă privește lung.

— Și ce propui?

— Să stabilim limite clare. Să mergem la mama ta doar o dată la două săptămâni și să petrecem un weekend cu mama mea sau doar noi trei. Să cerem ajutorul fratelui tău, chiar dacă e în Germania — poate poate contribui financiar sau poate veni mai des acasă.

Radu oftează adânc.

— O să se supere…

— Știu. Dar dacă nu facem ceva acum, ne vom pierde unul pe altul.

A doua zi îi spun doamnei Maria planul nostru. Se supără, plânge, mă acuză că vreau să o las singură. Mă doare sufletul, dar rămân fermă.

Mama mea e fericită când îi spun că vom veni la ea duminică. Mara râde când îi spun că mergem la bunica „cea cu pisica”.

Nu e ușor. Fiecare decizie aduce cu ea lacrimi și reproșuri. Dar încet-încet simt că respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit prea mult pe cineva drag ca să-mi salvez propria familie.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?