Între două lumi: Povara așteptărilor și dorința de liniște

— Ana, nu mai putem continua așa! Trebuie să facem ceva! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită.

M-am oprit din amestecat laptele în cană. Mâinile îmi tremurau ușor. Știam ce urmează. De luni întregi, fiecare dimineață începea cu același subiect: mama lui Radu, Elena, și dorința ei de a ne muta la țară, în casa părintească, ca să nu rămână singură după ce tata-socru s-a stins. Radu era sfâșiat între datoria față de mama lui și promisiunea făcută mie că vom avea o viață a noastră, aici, în orașul unde ne-am cunoscut, unde am crescut împreună.

— Ana, te rog, spune ceva! Nu pot să-i spun mamei „nu” fără să știu că mă susții.

Am inspirat adânc. Îmi simțeam inima ca un animal speriat, bătând haotic în piept.

— Radu, știi cât de mult țin la tine și la familia ta. Dar nu pot să renunț la tot ce am construit aici. Jobul meu, prietenii, școala Mariei… Cum să-i smulgem pe copii din lumea lor?

Radu a oftat și s-a lăsat pe scaun, cu coatele pe masă. Ochii lui căprui erau plini de oboseală și vinovăție.

— Mama nu mai are pe nimeni. Spune că dacă plecăm noi, o să moară de singurătate. Nu pot să trăiesc cu gândul ăsta.

Am simțit un val de furie mocnită. De ce trebuia mereu să fim noi cei care sacrificăm totul? De ce nu putea Elena să înțeleagă că viața noastră nu mai era acolo, între pereții reci ai casei vechi din sat?

Seara, după ce copiii au adormit, m-am dus la fereastră. Priveam luminile orașului și mă întrebam dacă nu cumva eram egoistă. Poate că așa e viața: femeile trebuie să se supună, să înghită lacrimi și să zâmbească frumos la masă, chiar dacă sufletul le urlă.

A doua zi, Elena a venit neanunțată. A intrat în casă ca o furtună, cu plasele pline de mere din grădina ei și cu vocea ridicată.

— Ana, dragă, nu te supăra pe mine, dar trebuie să vorbim serios! Nu mai pot singură acolo. Casa e mare, grădina are nevoie de bărbat la treabă. Și copiii ar crește frumos la aer curat!

Am încercat să-i explic că Maria are nevoie de terapie pentru anxietate și că mutarea ar putea fi un șoc pentru ea. Dar Elena nu voia să audă.

— Asta e moft! Pe vremea mea nu exista terapie! Ne descurcam cum puteam. Copiii se adaptează repede!

Radu stătea între noi ca un copil prins între două mame. Îl vedeam cum se frânge pe dinăuntru.

În noaptea aceea am plâns în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva greșeam eu. Dacă nu cumva dragostea adevărată înseamnă să renunți la tine pentru ceilalți.

Zilele au trecut greu. Radu devenea tot mai absent. Maria a început să se trezească noaptea plângând, iar Vlad, băiatul nostru cel mic, a început să facă pipi în pat. Casa noastră era plină de tensiune și tăceri apăsătoare.

Într-o duminică, după masă, Radu a izbucnit:

— Nu mai pot! Trebuie să aleg între voi! Ori mergem la mama, ori… ori nu știu ce fac!

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am privit cerul cenușiu.

A doua zi am luat o decizie. Am sunat-o pe mama mea și i-am spus totul. Ea m-a ascultat în tăcere și apoi mi-a zis:

— Ana, tu trebuie să trăiești viața ta, nu viața altora. Dacă nu pui limite acum, niciodată nu vei fi fericită.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Seara l-am chemat pe Radu la o plimbare prin parc.

— Radu, te iubesc. Dar nu mai pot trăi așa. Dacă vrei să mergi la mama ta, te înțeleg. Dar eu rămân aici cu copiii. Nu pot sacrifica totul pentru cineva care nu vrea să ne vadă fericiți.

Radu s-a oprit din mers și m-a privit lung.

— Ana… tu chiar ai face asta?

— Da. Pentru mine și pentru copii. Pentru liniștea noastră.

A urmat o tăcere lungă. Apoi Radu m-a luat de mână.

— Hai acasă.

În următoarele zile am început să punem limite Elenei. A fost greu; au fost lacrimi, reproșuri, amenințări cu boala și singurătatea. Dar am rezistat împreună.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am rănit prea tare pe cineva drag. Dar știu că uneori trebuie să alegi între ceea ce vrea lumea de la tine și ceea ce ai nevoie tu ca să poți respira.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți ceilalți spun „trebuie”?