Între două lumi: Povestea mea despre maternitate și o soacră care nu știe să plece

— Nu, mamă, nu pune încă o păturică peste Mara! E cald în casă, nu vezi că transpiră?
Vocea mea a sunat mai ascuțit decât mi-aș fi dorit. Dar eram epuizată. Era a treia noapte de când ne întorsesem de la maternitate și nu dormisem mai mult de două ore legate. Mara plângea, eu plângeam, iar soțul meu, Radu, încerca să facă pe mediatorul între mine și mama lui, doamna Viorica.

— Lasă, mamă, știe ea ce face, a încercat el timid, dar privirea doamnei Viorica l-a redus la tăcere.

— Pe vremea mea copiii nu răceau așa ușor. Dacă nu-i pui păturică, o să răcească și o să-ți pară rău!

Am simțit cum mă sufoc. Nu era doar oboseala, ci și sentimentul că nu mai am niciun control asupra propriei mele case. Doamna Viorica se mutase la noi „doar pentru câteva zile”, dar deja trecuseră două săptămâni. În fiecare dimineață intra peste mine în dormitor cu o cană de ceai „pentru lăuze”, îmi critica felul în care alăptez, felul în care țin copilul, chiar și felul în care mă îmbrac.

— Nu te supăra, dar nu poți să stai toată ziua în pijama. Ce-ar zice lumea dacă ar veni cineva în vizită?

Nu-mi venea să cred. Lumea? Eu abia reușeam să mă spăl pe dinți! Radu încerca să mă liniștească:

— Hai, iubita, las-o pe mama, vrea doar să ajute…

Dar ajutorul ei era ca o ploaie rece peste focul meu de mamă proaspătă. Mă simțeam invadată, judecată la fiecare pas. Într-o seară, după ce Mara adormise în sfârșit, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea pentru că nu pot suporta prezența soacrei mele. Dacă nu cumva exagerez. Dar apoi am auzit-o pe doamna Viorica vorbind la telefon cu sora ei:

— Săraca fată, nu se descurcă deloc. Noroc cu mine că sunt aici!

Atunci am simțit că ceva trebuie să se schimbe.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Nu mai pot, i-am spus printre lacrimi. Simt că Mara nici nu e copilul meu. Tot timpul trebuie să fac ce zice mama ta…

Radu s-a uitat la mine lung. Era prins între două lumi: femeia pe care o iubea și mama care îl crescuse singură după ce tatăl lui murise într-un accident de muncă.

— O să-i spun să plece… dar știi cum e ea…

Știam. Și totuși trebuia să încercăm.

Seara aceea a fost ca un teatru absurd. Radu a încercat să-i explice mamei lui că avem nevoie de intimitate, că vrem să ne descurcăm singuri. Doamna Viorica a izbucnit în lacrimi:

— După tot ce-am făcut pentru voi! Să mă dați afară ca pe un câine bătrân?

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Nu voiam să o rănesc, dar nici nu puteam trăi așa. Mara avea nevoie de mine liniștită, nu de o mamă nervoasă și frustrată.

Au urmat zile tensionate. Doamna Viorica s-a retras în camera de oaspeți și nu a mai vorbit cu mine decât strictul necesar. Radu era tot mai absent, prins între serviciu și încercarea de a calma spiritele acasă.

Într-o noapte, Mara a făcut febră mare. Am intrat în panică. Nu știam ce să fac, iar Radu era la serviciu de noapte. Doamna Viorica a venit imediat în cameră.

— Dă-mi copilul! Tu nu vezi că nu te descurci?

Am refuzat-o cu încăpățânare:

— E copilul meu! O duc la spital!

Am fugit cu Mara în brațe la spitalul din oraș. Pe drum plângeam și mă rugam să fie bine. Doctorița mi-a spus că e doar o viroză ușoară, nimic grav. M-am întors acasă dimineața, obosită dar ușurată.

Doamna Viorica m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Iartă-mă… Am vrut doar să vă ajut… Dar poate ai dreptate… Poate e timpul să vă las pe voi să fiți părinți…

Am îmbrățișat-o atunci pentru prima dată sincer. Am plâns amândouă, fiecare pentru pierderile ei: ea pentru băiatul care nu mai era doar al ei, eu pentru liniștea pe care o pierdusem odată cu nașterea Marei.

A doua zi, doamna Viorica s-a mutat la sora ei din cartierul vecin. A început să vină doar în vizită, iar relația noastră s-a schimbat încet-încet. Am învățat să-i cer ajutorul când chiar aveam nevoie și ea a învățat să mă lase să greșesc și să cresc ca mamă.

Acum Mara are șase luni și râde cu gura până la urechi când vine bunica în vizită. Eu și Radu încă ne certăm uneori pe tema limitelor cu părinții noștri, dar am învățat că familia noastră mică are nevoie de spațiu ca să crească sănătoasă.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trecem prin asta? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” fără să ne simțim vinovate? Oare chiar putem găsi echilibrul între ajutor și invazie?