„Mamă, de ce nu m-ai îmbrățișat niciodată?” – Povestea unei tăceri între generații

– Mamă, de ce nu m-ai îmbrățișat niciodată?

Cuvintele Anei au plutit în aerul greu al bucătăriei, printre aburii ceaiului și mirosul dulce de ștrudel cu mere. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă. Mâinile mi-au tremurat ușor pe cana de porțelan. Ana mă privea cu ochii ei mari, căprui, atât de asemănători cu ai mei, dar mult mai calzi. Avea 34 de ani și era deja mamă la rândul ei. Eu aveam 62 și încă nu învățasem să vorbesc despre sentimente.

– Ce vrei să spui? am încercat să glumesc, dar vocea mi-a ieșit stinsă.

– Niciodată nu m-ai ținut în brațe, mamă. Nici când eram mică, nici când am plâns prima dată la școală, nici când am avut febră sau când am luat primul meu premiu. Nici măcar când am pierdut prima sarcină… Ți-am simțit mereu mâna rece pe umăr, dar niciodată o îmbrățișare adevărată.

Am rămas fără cuvinte. Am vrut să-i spun că nu-i adevărat, că poate nu-și amintește bine. Dar știam că are dreptate. Îmi amintesc perfect cum mă uitam la ea când era mică, cum îi aranjam părul sau îi puneam o păturică peste umeri. Dar nu-mi amintesc să o fi strâns vreodată la piept.

– Nu știu… am șoptit. Nu știu de ce n-am făcut-o.

Ana a oftat și a zâmbit trist.

– Știi, eu îmi îmbrățișez copiii în fiecare zi. Poate uneori prea mult. Mi-e teamă să nu simtă vreodată ce am simțit eu.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile. Mama mea, Ileana, era o femeie aspră, crescută la țară, într-o familie cu opt copii. Nu-mi amintesc să mă fi ținut vreodată în brațe. Îmi spunea mereu că „dragostea se arată prin muncă”, că „vorbele dulci și mângâierile sunt pentru cei slabi”. Când plângeam, îmi spunea să mă opresc, că „viața nu are timp pentru lacrimi”.

– Așa am fost crescută și eu… am murmurat. Nu știam altfel.

Ana a tăcut o vreme. Se uita pe fereastră la copiii ei care se jucau în curte cu tatăl lor. M-am simțit mică, vinovată și neputincioasă.

– Dar ai fi putut încerca… a spus ea încet. Ai fi putut să vrei mai mult pentru mine.

Avea dreptate. Întotdeauna am crezut că dacă îi dau Anei tot ce n-am avut eu – haine bune, mâncare caldă, educație – va fi fericită. N-am știut că lipsa unei îmbrățișări poate lăsa o rană atât de adâncă.

Mi-am amintit de serile lungi din apartamentul nostru din Pitești, când tata venea obosit de la fabrică și mama făcea mămăligă cu brânză. Eu stăteam la masă și visam să mă ia cineva în brațe, să-mi spună că sunt iubită. Dar nimeni nu făcea asta. Când Ana s-a născut, eram tânără și speriată. Soțul meu, Victor, era mai mult plecat pe șantiere. Eu munceam la croitorie și încercam să țin casa în ordine. Nu aveam timp de tandrețuri.

– Ți-a lipsit ceva? am întrebat-o cu voce tremurată.

– Da, mamă… Mi-a lipsit să simt că sunt iubită fără să trebuiască să fac ceva pentru asta.

Mi-au dat lacrimile. Am vrut să-i spun că am iubit-o mereu, dar nu știam cum să arăt asta. M-am ridicat încet de pe scaun și m-am apropiat de ea. Am ridicat mâinile nesigur și am cuprins-o strâns la piept pentru prima dată în viața noastră.

A plâns în brațele mele ca un copil. Și eu la fel.

– Îmi pare rău… i-am șoptit printre lacrimi. Îmi pare atât de rău…

– Știu, mamă… Dar vreau să știi că încă mai avem timp.

Am stat așa mult timp, fără să spunem nimic. Doar două femei care încearcă să-și vindece rănile una alteia.

Seara aceea a schimbat ceva între noi. Am început să vorbim mai des despre trecut, despre frici și dorințe neîmplinite. Am început să ne îmbrățișăm mai des – stângaci la început, apoi tot mai firesc.

Dar rana rămâne acolo, ca o cicatrice pe sufletul nostru de femei românce crescute între tăceri și sacrificii.

Mă întreb uneori: câte mame din România poartă aceeași povară? Câte fiice cresc fără să știe cum e să fii ținut în brațe? Și dacă noi nu rupem lanțul acesta al tăcerii, cine o va face?