Nadăjduța – În umbra doliului și a secretelor de familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să aud liniștea asta apăsătoare în casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam fotografia lui Ion pe perete. Era trecut de un an de când îl pierdusem, dar absența lui era tot mai grea. Vlad, fiul meu, stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încrucișate, evitând să mă privească.

— Mamă, știu că e greu, dar trebuie să mergem înainte. Pentru tine, pentru copii… pentru toți.

Am simțit un nod în gât. Pentru cine să merg înainte? Pentru mine nu mai aveam putere. Pentru Vlad? El era mereu ocupat cu serviciul, cu problemele lui. Pentru nepoți? Ei veneau rar, iar când veneau, aduceau cu ei o energie care mă speria și mă bucura în același timp.

Într-o sâmbătă dimineață, Andrei, nepotul meu cel mare, a apărut pe neașteptate la ușă. Avea în brațe un ghemotoc alb cu pete negre care se zbătea să-i scape din mâini.

— Bunico, ți-am adus ceva! Să nu mai fii singură! Uite-o pe Nadăjduța!

Am rămas fără cuvinte. Un cățeluș? În casa asta unde totul mirosea a trecut și a tăcere? Am vrut să refuz, dar ochii lui Andrei străluceau de speranță.

— Mulțumesc, dragul meu… am șoptit, luând cățelușa în brațe. S-a lipit de pieptul meu și am simțit pentru prima dată după mult timp o căldură adevărată.

Dar bucuria nu a durat mult. Vlad a venit seara și când a văzut cățelul s-a încruntat.

— Mamă, nu cred că e o idee bună. Cine are grijă de ea? Tu abia te descurci cu tine…

— Lasă-mă, Vlad! Nu vezi că am nevoie de ceva viu în jurul meu? Nu vezi cât de pustiu e totul?

A tăcut. Dar privirea lui spunea totul: dezaprobare, teamă, poate chiar furie. În noaptea aceea am plâns pe ascuns, ținând-o pe Nadăjduța aproape.

Zilele au început să curgă altfel. Cățelușa mă obliga să ies din casă, să vorbesc cu vecinii, să mă mișc. Dar fiecare pas înainte aducea la suprafață lucruri vechi. Într-o după-amiază, când mă întorceam din parc cu Nadăjduța, am întâlnit-o pe doamna Lidia, vecina de la trei.

— Vai, doamnă Maria, ce frumos că v-ați luat un suflet nou în casă! Dar Vlad ce zice?

Am zâmbit forțat.

— Vlad… nu prea e încântat. Dar nu poate el decide totul pentru mine.

— Știți… băieții ăștia ai noștri cred că știu ce e mai bine pentru noi. Dar uită că și noi avem inima noastră…

Vorbele ei m-au urmărit toată ziua. Aveam inima mea? Sau doar o umbră a ceea ce fusese odată?

Într-o seară, Andrei a venit supărat.

— Bunico, tata e nervos pe mine că ți-am adus cățelul. Zice că nu mă gândesc la tine…

— Lasă-l pe tata. El nu știe cum e să fii singur…

Andrei s-a uitat la mine lung.

— Bunico… tata nu e fericit nici el. De când a murit bunicul… parcă s-a schimbat totul între noi.

Atunci am simțit cum se rupe ceva în mine. Poate că nu doar eu sufeream. Poate că fiecare dintre noi ducea o povară pe care nu voia sau nu putea să o spună cu voce tare.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Vlad a venit la mine mai devreme decât de obicei. Era palid și agitat.

— Mamă… trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce s-a întâmplat?

— Am găsit niște scrisori vechi ale lui tata… Scrisori pe care le-a ascuns de noi toți anii ăștia.

Am înghețat. Știam despre ce vorbește. Scrisorile acelea… erau scrise de Ion unei femei pe care o iubise înainte de mine. Le găsisem demult și le ascunsesem la rândul meu, ca să nu tulbur liniștea familiei.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? m-a întrebat Vlad cu voce joasă.

— Pentru că nu voiam să vă rănesc… Pentru că am crezut că trecutul trebuie lăsat acolo unde e…

Vlad s-a ridicat brusc.

— Poate dacă am fi vorbit despre asta… poate dacă n-ai fi ascuns tot timpul adevărul… n-am fi ajuns aici!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură cu Nadăjduța care mă privea cu ochii ei mari și umezi. Am plâns mult în noaptea aceea. Nu pentru Ion sau pentru scrisori. Ci pentru toate lucrurile nespuse dintre noi.

În zilele următoare, Vlad nu mi-a răspuns la telefon. Andrei a venit să mă vadă și l-am întrebat:

— Crezi că am greșit ascunzând adevărul?

— Nu știu, bunico… Poate uneori adevărul doare mai puțin decât minciuna…

M-am gândit mult la vorbele lui. Poate că fiecare familie are secretele ei. Poate că unele lucruri trebuie spuse la timp, ca să nu devină poveri prea grele pentru cei rămași.

Acum stau pe canapea cu Nadăjduța în brațe și mă uit la poza lui Ion. Casa nu mai e atât de tăcută ca înainte. Dar liniștea nu s-a transformat în pace încă.

Oare câte familii trăiesc cu adevăruri nespuse? Oare cât ne costă liniștea aparentă atunci când alegem să ascundem ceea ce doare?