„Nu ești frumoasă, Irina” – cuvintele mamei mele care mi-au schimbat viața

— Nu ești frumoasă, Irina. Ai fața prea rotundă și ochii prea mici. Să nu te aștepți să te observe băieții, mai bine te concentrezi pe carte.

Cuvintele astea au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o după-amiază de toamnă, când aveam doisprezece ani și încercam să-mi prind părul într-o coadă, privind timidă în oglinda veche din hol. Mama stătea în spatele meu, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Nu știu ce a declanșat acea remarcă – poate doar nevoia ei de a mă „proteja” de dezamăgiri, sau poate propriile ei frustrări. Dar pentru mine, atunci, a fost ca o sentință. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și ochii mi se umplu de lacrimi. N-am spus nimic. Am fugit în camera mea și am tras pătura peste cap, încercând să nu aud nimic din ce se întâmpla în restul casei.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă cu oglinda. La școală, când colegele mele râdeau și se admirau între ele, eu mă ascundeam în spatele manualelor sau mă prefăceam că nu aud glumele băieților. Nu am avut niciodată curajul să port fuste scurte sau să-mi las părul desfăcut. Îmi era teamă că toată lumea va vedea ce vede mama: o fată banală, invizibilă, fără nimic special.

Tata era mereu absent – la serviciu sau la barul din colț. Sora mea mai mică, Ana, era preferata mamei: blondă, cu ochi verzi și zâmbet larg. Pe ea o lăuda mereu: „Ce frumoasă ești tu, Ana! O să ai noroc în viață.” Eu eram fata care trebuia să fie deșteaptă, să ia note bune și să nu pună întrebări. În serile când mama mă certa pentru orice greșeală – o notă mai mică, o farfurie spartă – Ana venea la mine în cameră și mă îmbrățișa fără cuvinte. Dar nici ea nu putea șterge rana pe care o simțeam adânc în piept.

Anii au trecut și am ajuns la liceu. Acolo am cunoscut-o pe Roxana, o fată rebelă, cu părul vopsit albastru și piercing în nas. Ea m-a tras după ea la petreceri, la proteste pentru drepturile femeilor, la întâlniri literare. Pentru prima dată am simțit că pot fi altcineva decât fata invizibilă de acasă. Dar chiar și atunci, când un băiat m-a invitat la dans la balul bobocilor, am refuzat. Mi-era teamă că va râde de mine sau că va vedea cât sunt de nesigură.

Într-o seară, după ce m-am certat cu mama pentru că voiam să merg la un concert cu Roxana, am izbucnit:
— De ce nu poți să mă lași să fiu eu? De ce trebuie mereu să-mi spui că nu sunt destul?
Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.
— Eu vreau doar să-ți fie bine! Să nu visezi prostii! Viața nu e pentru visători ca tine.

Am plecat trântind ușa și am plâns pe banca din fața blocului până târziu în noapte. Atunci am jurat că voi pleca din oraș imediat ce termin liceul.

Am intrat la facultate la București și am simțit pentru prima dată gustul libertății. Am început să port haine colorate, să-mi tund părul scurt, să merg la terapie. Dar rana era tot acolo. În fiecare relație pe care am avut-o – cu Vlad, care m-a părăsit după două luni spunând că sunt „prea distantă”, cu Paul, care voia doar să mă schimbe – m-am simțit mereu insuficientă.

Într-o zi, la terapie, psiholoaga mea m-a întrebat:
— Ce ai vrea să-i spui mamei tale dacă ar fi aici?
Am izbucnit:
— Că m-a distrus! Că nu pot să mă uit la mine fără să-i aud vocea spunând că nu sunt frumoasă!

Am început atunci un proces lung de vindecare. Am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Am încercat să-mi privesc chipul fără ură. Am început să pictez autoportrete – la început stângace și pline de furie, apoi tot mai blânde.

Într-o vară m-am întors acasă pentru câteva zile. Mama era mai obosită ca niciodată, cu riduri adânci pe față și ochii triști.
— Ce faci tu la București? Tot cu prostiile tale? m-a întrebat.
Am inspirat adânc.
— Încerc să mă vindec, mamă. Să mă plac așa cum sunt.
A oftat și a dat din mână a lehamite.
— Ai timp pentru prostii din astea…

Seara aceea a fost ultima dată când am încercat să-i explic ceva. Am realizat că nu pot schimba trecutul și nici pe ea. Dar pot schimba felul în care mă văd eu însămi.

Acum am douăzeci și opt de ani. Lucrez ca ilustratoare freelance și locuiesc într-o garsonieră micuță dar luminoasă. Încă mai am zile când evit oglinzile sau când vocea mamei răsună în mintea mea ca un ecou vechi. Dar am zile când mă privesc cu blândețe și îmi spun: „Ești destul.”

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată s-o iert pe mama cu adevărat sau dacă rănile astea vor rămâne mereu parte din mine. Oare câți dintre noi tragem după noi poveri din copilărie? Și cum reușim să ne eliberăm de ele?