Nu mai pot fi mama copilului vecinei mele: O poveste despre limite, vinovăție și curaj

— Irina, îl lași pe Darius la tine până după masă? Am o treabă urgentă la farmacie, nu durează mult!
Vocea doamnei Lăcrămioara răsună pe holul blocului, iar Darius, cu ochii lui mari și triști, se uită la mine. E deja a treia oară săptămâna asta. Îmi simt stomacul strâns, dar zâmbesc forțat și dau din cap.
— Sigur, nicio problemă…
Ușa se închide brusc și rămân singură cu băiatul. Îl invit în bucătărie, îi pun o farfurie cu supă în față și încerc să-mi ascund oboseala. Fetița mea, Mara, se uită la mine întrebător:
— Mami, iar stă Darius la noi?
— Da, iubita mea.
Mara oftează și se retrage în camera ei. Știu că nu-i convine. De când Darius vine tot mai des la noi, Mara s-a schimbat. Nu mai vrea să-și împartă jucăriile, nici timpul cu mine. Simte că ceva nu e în regulă, dar nu știe să spună ce.
În timp ce Darius mănâncă tăcut, mă gândesc la toate dățile când am acceptat fără să comentez. La început era doar o dată pe lună, apoi o dată pe săptămână, acum aproape zilnic. Doamna Lăcrămioara e mereu „prinsă”, „obosită”, „are ceva urgent”. Și eu? Eu nu am voie să fiu obosită?
Seara, când soțul meu, Paul, ajunge acasă, îi povestesc printre dinți:
— Nu mai pot. Azi iar l-am avut pe Darius la masă.
Paul oftează:
— Irina, trebuie să-i spui clar că nu se mai poate. Nu e copilul tău!
— Știu… dar mi-e teamă să nu se supere. Știi cum e în blocul nostru: dacă te cerți cu unul, toți află și te privesc urât.
— Și ce dacă? Nu poți să trăiești pentru ceilalți!
Noaptea mă răsucesc în pat. Mă simt vinovată pentru Darius – n-are nicio vină că mama lui îl lasă mereu la ușa mea. Dar mă simt vinovată și față de Mara, care mă vrea doar pentru ea. Și față de mine însămi, pentru că nu am curajul să spun ce simt.
A doua zi dimineață, când mă întâlnesc cu doamna Lăcrămioara pe scară, ea zâmbește larg:
— Ce m-aș face fără tine, Irina? Ești o comoară!
Zâmbetul meu e tot mai stins. În minte îmi răsună vorbele lui Paul: „Nu poți trăi pentru ceilalți”. Dar cum să-i spun unei mame că nu vreau să-i mai primesc copilul? Cum să nu par rea sau egoistă?
Într-o după-amiază ploioasă, când Mara vine plângând de la școală pentru că Darius i-a stricat desenul și eu n-am avut timp să o ascult fiindcă găteam pentru amândoi copiii, simt că ajung la limită. Mă privesc în oglindă: cearcăne adânci, ochi goi. Unde am dispărut eu?
Seara aceea aduce o discuție grea cu Paul:
— Irina, trebuie să alegi: ori continui așa și te pierzi pe tine, ori pui piciorul în prag.
Îmi adun curajul și a doua zi bat la ușa vecinei. Mâinile îmi tremură. Doamna Lăcrămioara deschide cu același zâmbet larg:
— Irina! Ce bine că ai venit! Chiar voiam să te rog…
O opresc din vorbit:
— Doamnă Lăcrămioara… vreau să vă spun ceva important. Nu mai pot să-l primesc pe Darius atât de des la noi. Am și eu familie, am nevoie de timp cu fetița mea… Nu vreau să vă supăr, dar simt că nu mai pot duce totul singură.
Zâmbetul i se șterge brusc de pe față. Se uită la mine ca și cum aș fi trădat-o.
— Dar Irina… tu ai fost mereu atât de bună! Ce s-a întâmplat?
Simt un nod în gât:
— S-a întâmplat că am obosit. Și vreau să fiu mamă doar pentru copilul meu.
Se lasă o tăcere grea între noi. Îmi vine să fug, dar rămân pe loc. Doamna Lăcrămioara oftează:
— Înțeleg… cred… O să mă descurc cumva.
Merg acasă cu inima strânsă. Mă simt vinovată și eliberată în același timp. Mara mă îmbrățișează fără motiv și simt că am făcut ce trebuia.

De atunci, relația cu vecina s-a răcit vizibil. Pe scară ne salutăm scurt și rece. Uneori aud bârfe prin bloc – „Irina s-a schimbat”, „Nu mai e așa de drăguță”. Dar Mara e mai fericită și eu am început să dorm din nou nopțile.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău. Poate că un gest mic pentru cineva poate deveni o povară imensă pentru altcineva. Poate că uneori trebuie să alegi între a fi bun cu ceilalți și a fi bun cu tine însuți.

Oare câți dintre noi tragem de noi până la epuizare doar ca să nu supărăm pe nimeni? Cât de greu e să spui „nu” fără să te simți vinovat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?