„Nu mai pot, plec!” – Cum am ajuns să-mi abandonez familia pentru a mă regăsi

„Nu mai pot, plec!” – cuvintele astea mi-au răsunat în minte ca un ecou spart, în timp ce mă uitam la chipurile adormite ale copiilor mei. Era încă întuneric afară, iar Bucureștiul părea mai tăcut ca niciodată. Am scris un bilet scurt: „Sorin, sunt la Sinaia. Copiii sunt la mama. Te rog, nu mă căuta. Am nevoie de timp.” Am lăsat biletul pe masa din bucătărie, lângă cana lui preferată de cafea. Mâinile îmi tremurau. Îmi venea să plâng, dar nu mai aveam lacrimi. M-am uitat o ultimă dată la apartamentul nostru mic, la jucăriile împrăștiate, la hainele nestrânse, la urmele unei vieți pe care o simțeam străină.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua în care am aflat că sunt însărcinată cu al doilea copil și Sorin a spus doar „O să ne descurcăm”, fără să mă privească în ochi. Sau poate în serile când venea târziu de la serviciu și nici nu mă întreba cum mi-a fost ziua. Sau poate în fiecare dimineață când mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam micul dejun, făceam pachete pentru școală și grădiniță, apoi alergam la serviciu, unde șefa mea, doamna Popescu, îmi spunea mereu că nu dau randament.

Într-o zi, după ce am primit un mesaj de la educatoarea lui Vlad că iar a mușcat un coleg, am simțit că nu mai pot. Am început să plâng în baie, cu ușa încuiată, în timp ce copiii băteau cu pumnii și strigau „Mami! Mami!”. Sorin era la televizor, cu o bere în mână. Când am ieșit din baie, m-a privit scurt și a spus: „Ce-ai pățit iar?”

Am început să mă simt invizibilă. O mamă-robot care trebuie să facă totul perfect: să gătească sănătos, să spele, să ajute la teme, să nu uite de aniversările tuturor rudelor și să zâmbească mereu. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt bine. Nici măcar mama mea, care îmi spunea mereu: „Așa e viața de femeie, trebuie să rabzi.”

Într-o seară, după ce copiii au adormit și Sorin s-a dus la culcare fără să-mi spună noapte bună, am deschis laptopul și am căutat „cum să fugi de acasă fără să te simți vinovată”. Am găsit forumuri cu femei ca mine: obosite, epuizate, uitate. Unele povesteau cum au plecat pentru o zi sau două și s-au întors altfel. Altele nu s-au mai întors niciodată.

A doua zi dimineață mi-am făcut curaj. Am sunat-o pe mama: „Poți să stai cu copiii câteva zile? Nu mă simt bine.” A oftat și a spus: „Bine, adu-i.” Nu m-a întrebat nimic altceva.

Am urcat copiii în mașină și i-am dus la ea. Vlad a plâns: „Mami, unde mergi?” I-am spus că mă duc la doctor și mă întorc repede. Am mințit. M-am simțit ca cea mai rea mamă din lume.

Am luat trenul spre Sinaia. În compartiment era liniște. O femeie bătrână mi-a zâmbit și mi-a spus: „Ești bine?” Am dat din cap că da, dar ochii mei spuneau altceva.

Ajunsă la pensiune, am dormit douăsprezece ore fără întrerupere. Când m-am trezit, am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir cu adevărat. Am ieșit pe balcon și am privit munții acoperiți de zăpadă. Aerul era rece și curat. Mi-am făcut o cafea și m-am gândit la copii. La Sorin. La mine.

Telefonul a început să sune insistent. Era Sorin: „Unde ești? Ce-i cu tine? Cum ai putut să faci asta?” I-am trimis un mesaj: „Sunt bine. Copiii sunt la mama. Am nevoie de timp.”

A doua zi a venit mama la pensiune. A bătut la ușă încet și a intrat fără să aștepte răspunsul.
– Ce faci aici? Ai înnebunit?
– Nu mai pot, mamă… Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu doar mamă și soție! Vreau să fiu eu!
– Și copiii? Și Sorin?
– Copiii sunt bine. Sorin… nici nu știe cine sunt.
Mama s-a așezat lângă mine și a început să plângă.
– Știi că n-am avut niciodată curajul tău? Știi câte nopți am vrut să plec și eu?
Am plâns împreună ore întregi.

În zilele următoare am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, vinovăție, dorință de libertate. Am mers pe munte singură și am vorbit cu mine însămi pentru prima dată după ani de tăcere interioară.

Sorin mi-a trimis un mesaj lung: „Nu înțeleg ce se întâmplă cu tine. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi! Dar nu poți fugi de responsabilități!”
I-am răspuns simplu: „Nu fug de responsabilități. Fug de o viață care nu-mi mai aparține.”

Au trecut cinci zile până când am avut curajul să mă întorc acasă. Copiii au alergat spre mine și m-au îmbrățișat strâns. Sorin m-a privit cu ochii roșii de nesomn.
– Te-ai hotărât?
– Da… M-am hotărât că vreau să trăiesc și pentru mine.
A fost începutul unor discuții lungi și grele despre cine suntem și ce vrem cu adevărat.

Acum scriu povestea asta pentru voi, femeile care simțiți că nu mai puteți. Pentru voi, cele care vă întrebați dacă aveți dreptul la o pauză, la un vis sau la o zi doar pentru voi.

Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu? Oare chiar nu avem voie să fim fericite pentru noi înșine?
Ce credeți voi?