O săptămână de nopți albe mi-a transformat soțul. Mama spune că pur și simplu s-a frânt

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Radu a răsunat ca un tunet în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate ale Marei. Era trecut de miezul nopții, iar Mara plângea în camera ei, cu febră. Eu tremuram, cu ochii roșii de oboseală, încercând să-i dau siropul. Radu stătea în ușă, cu mâinile în păr, privindu-mă ca și cum eram dușmanul lui.

— De ce nu mă ajuți? — am izbucnit, vocea mea aproape un șoaptă. — Nu vezi că nu mai pot nici eu?

El a oftat adânc, apoi a trântit ușa și a dispărut în noapte. Nici nu mi-am dat seama când a plecat. Dimineața, patul lui era gol, hainele dispăruseră din dulap și telefonul suna în gol. Am rămas doar eu și Mara, două umbre într-un apartament prea mare pentru liniștea apăsătoare care s-a lăsat peste noi.

Primele zile au fost un haos. Mara nu dormea, eu nu dormeam. Mă uitam la ceas la fiecare oră, sperând că Radu va suna, că va apărea la ușă cu ochii lui obosiți și va spune: „Îmi pare rău, Ana. Hai să încercăm din nou.” Dar nu a venit. În schimb, mama a apărut pe neașteptate, cu o pungă de plase și privirea ei critică.

— Ți-am spus eu că băiatul ăsta nu e făcut pentru familie! — a început ea, fără să mă salute măcar. — Prea sensibil, prea visător. S-a frânt, Ana. S-a frânt ca un pahar sub presiune.

Am vrut să-i spun să tacă. Să nu mai pună sare pe rană. Dar nu am avut putere. Am lăsat-o să vorbească în timp ce îi schimbam Marei scutecul și încercam să-mi adun gândurile. Mă simțeam vinovată. Poate că am cerut prea mult de la el. Poate că nu am văzut cât de obosit era și el.

În fiecare seară, după ce Mara adormea (dacă adormea), mă uitam la telefon și citeam mesajele vechi de la Radu. „Te iubesc.” „Abia aștept să fim toți trei acasă.” Unde dispăruse omul ăsta? Cine era bărbatul care m-a lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de el?

Într-o seară, după o zi întreagă de alergat la farmacie și la doctor cu Mara în brațe, am primit un mesaj scurt: „Sunt la ai mei. Am nevoie de timp.” Atât. Fără explicații, fără promisiuni.

Mama a ridicat din umeri când i-am arătat mesajul.

— Ți-am zis eu! Bărbații ăștia tineri nu mai știu ce-i aia responsabilitate. Pe vremea mea, taică-tu muncea două schimburi și tot venea acasă să te vadă.

Nu era corect față de Radu. Știam cât s-a chinuit să găsească un job stabil după ce fabrica unde lucra s-a închis. Știam cât îl apăsa faptul că nu ne ajung banii niciodată până la sfârșitul lunii. Dar nici eu nu mai aveam resurse să-l susțin pe el când abia mă țineam pe picioare.

Într-o noapte, Mara a făcut o criză de febră atât de puternică încât am crezut că o pierd. Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde și am plâns în hohote pe holul spitalului, singură printre străini. Atunci mi-am dat seama cât de mult mă bazam pe Radu chiar și atunci când eram supărată pe el.

Când m-am întors acasă cu Mara adormită pe umăr, mama mă aștepta cu o cană de ceai.

— Ana, trebuie să fii tare pentru copilul tău. Nu te mai gândi la el. Dacă vrea să se întoarcă, bine. Dacă nu… viața merge înainte.

Dar cum să mergi înainte când inima ta e ruptă în două? Cum să-i explic Marei unde e tati? Cum să-mi explic mie însămi că omul pe care l-am iubit cel mai mult a ales să fugă?

Au trecut zilele una după alta, toate la fel: Mara bolnavă, mama criticându-l pe Radu, eu încercând să supraviețuiesc cu resturi de energie și speranță. Într-o dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Nu știu dacă pot fi omul de care ai nevoie.”

Am plâns ore întregi după ce am citit rândurile astea. Am vrut să-i scriu înapoi, să-i spun că nici eu nu sunt perfectă, că nici eu nu știu dacă pot fi femeia de care are el nevoie. Dar n-am făcut-o.

Într-o zi, Mara s-a trezit fără febră și m-a privit cu ochii ei mari:

— Mami, unde e tati?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Tati are nevoie de o pauză, iubita mea… Dar noi suntem aici una pentru alta.

Noaptea aceea am dormit pentru prima dată câteva ore legate. Dimineața m-am trezit cu gândul că poate uneori oamenii pur și simplu se frâng sub greutatea vieții și nu mai pot fi reparați imediat.

Mă întreb: câți dintre noi au avut curajul să spună „nu mai pot”? Și câți au rămas să lupte chiar și atunci când totul părea pierdut? Ce ați fi făcut voi în locul meu?