O viață pentru ceilalți: Povestea Mariei și drumul spre libertate

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum să pleci acum, când avem atâta nevoie de tine? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, dar nu puteam să mă uit la ea. Radu stătea în prag, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un străin.

În acea dimineață de martie, totul părea să se prăbușească peste mine și totuși, simțeam o liniște ciudată în suflet. După 27 de ani în care am fost „mama lui Radu și a Ioanei”, femeia care gătea, spăla, asculta și ierta mereu, primisem vestea care avea să-mi schimbe viața: o mătușă îndepărtată din partea tatălui meu îmi lăsase moștenire o casă bătrânească la Sinaia și o sumă de bani pe care nici nu visam s-o văd vreodată.

— Nu vă abandonez, am spus încet. Dar vreau să trăiesc și eu. Să văd cine sunt fără voi.

Radu a râs scurt, amar:
— Acum te-ai găsit! Când noi abia ne descurcăm la București, tu vrei să te retragi la munte ca o babă excentrică?

M-am uitat la el și am văzut copilul care venea plângând acasă cu genunchii juliți. Dar acum era bărbat, cu cearcăne adânci și o nemulțumire mocnită în privire. Ioana era deja mamă la rândul ei, dar încă mă suna zilnic să mă întrebe ce să gătească sau cum să calmeze colicile fetiței ei.

Toată viața mea fusese despre ceilalți. M-am măritat la 21 de ani cu Doru, un bărbat bun dar absent, mereu prins între două slujbe și griji financiare. Am renunțat la facultate după primul copil și am lucrat doar part-time ca vânzătoare la alimentara din cartier. Seara, când casa se liniștea, mă uitam pe fereastră la tramvaiele care treceau și visam la altceva. Dar nu-mi permiteam nici măcar să-mi spun ce anume.

Moștenirea a venit ca un trăsnet. Am mers singură la notar, cu inima bătându-mi nebunește. Când am ieșit cu actele în mână, am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir cu adevărat.

— Maria, tu nu ești genul care să stea singură la munte! Ce-o să faci acolo? m-a întrebat prietena mea cea mai bună, Lenuța, la o cafea.

— O să încerc să aflu. Poate o să pictez. Poate o să citesc. Poate doar o să mă plimb prin pădure fără să mă grăbească nimeni.

— Și copiii?

— Copiii au viețile lor. Eu am uitat că am și eu una.

Când le-am spus decizia mea copiilor, reacțiile au fost dure. Ioana a plâns și m-a acuzat că fug de responsabilitate. Radu a tăcut două zile și apoi mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii fericită.” Doru… Doru nu a spus nimic. Ne despărțiserăm în tăcere cu ani în urmă, trăind sub același acoperiș ca doi străini.

Primele zile la Sinaia au fost ciudate. Casa mirosea a vechi și a mucegai, dar avea ferestre mari spre pădure și o liniște pe care nu o mai cunoscusem niciodată. Am început să curăț încet fiecare cameră, să arunc lucruri vechi și să descopăr fotografii cu rude pe care nu le cunoscusem niciodată. Într-o zi ploioasă am găsit într-un sertar un jurnal al mătușii mele. Scria despre singurătate, despre dorința de a fi iubită și despre regretele unei vieți trăite pentru alții.

Am plâns atunci ca un copil. Mi-am dat seama că povestea ei era și povestea mea.

În fiecare dimineață ieșeam pe terasă cu o cafea și ascultam păsările. Încet-încet am început să pictez peisajele din jur, deși nu mai ținusem pensula în mână din liceu. Am cunoscut vecini noi — tanti Viorica, care mi-a adus dulceață de afine; domnul Ilie, care m-a învățat cum să repar soba veche; Andreea, o tânără profesoară de franceză care mi-a propus să predau copiilor din sat pictură.

Copiii mei au continuat să mă sune, dar tonul lor s-a schimbat treptat. Ioana mi-a spus într-o zi:
— Mami… cred că mi-e dor de tine altfel decât înainte. Parcă te aud mai vie acum.

Radu a venit într-un weekend cu soția lui. S-au plimbat cu mine prin pădure și mi-au spus că vor să-și cumpere și ei o casă mică la munte într-o zi.

Am început să primesc scrisori de la Ioana — scrisori adevărate! — în care îmi povestea despre greutățile maternității și despre cât de greu îi este să se regăsească printre scutece și nopți nedormite.

Într-o seară rece de toamnă am stat singură pe terasă privind stelele și mi-am dat seama că nu sunt egoistă dacă mă aleg pe mine însămi. Că sacrificiul nu trebuie să fie sinonim cu uitarea de sine.

Acum, după un an de când am plecat din București, simt că trăiesc pentru prima dată cu adevărat. Copiii mei sunt bine — poate chiar mai bine decât atunci când eram mereu acolo să le rezolv problemele înainte să apuce ei să le înfrunte.

Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine trăiesc vieți întregi fără să știe cine sunt cu adevărat? Câte dintre noi avem curajul să spunem „acum e rândul meu”? Voi ce ați face dacă ați primi șansa unui nou început?