Oaspetele Nepoftit la Masa de Familie

— Nu pot să cred că iar întârzii, Ana! Am strigat în timp ce mă uitam la ceasul vechi din holul apartamentului meu. Era deja șapte fără un sfert și Vlad, fratele meu, urăște să fie așteptat. Am tras pe mine paltonul și am ieșit în graba spre blocul lui, cu gândurile răvășite de oboseala unei săptămâni grele la muncă și de promisiunea unei seri liniștite în familie.

Când am ajuns, ușa s-a deschis brusc și Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat. — Hai, intră repede, că s-a răcit ciorba! Am pășit în sufrageria luminată slab, unde mama deja aranja farfuriile pe masă. Dar ceva era diferit. Pe canapea stătea un bărbat necunoscut, cu o privire pătrunzătoare și haine ponosite. Vlad mi-a șoptit la ureche: — E Dinu, un prieten de-al meu de la serviciu. Să nu faci vreo figură.

M-am așezat stingheră la masă, încercând să-mi ascund neliniștea. Dinu s-a ridicat fără să spună nimic, s-a apropiat de masă și s-a așezat direct între mine și mama. Nu s-a spălat pe mâini, nu a salutat pe nimeni. A început să-și umple farfuria cu ciorbă, lăsând urme de noroi pe fața de masă albă, proaspăt apretată de mama.

— Poftă bună, a zis Vlad, încercând să spargă tăcerea apăsătoare.

— Poftă bună, am murmurat eu, dar privirea mi-a rămas fixată pe mâinile murdare ale lui Dinu. Mama s-a uitat la mine cu ochii mari, dar n-a zis nimic. Tata a tușit nervos și a început să vorbească despre vreme.

— Știți ce greu e să găsești oameni de treabă în ziua de azi? a început Dinu, cu voce groasă. Eu am muncit toată viața, nu ca tinerii ăștia care stau pe telefoane…

Vlad a râs fals și i-a turnat vin în pahar. Eu simțeam cum mi se strânge stomacul. De fiecare dată când încercam să spun ceva, Dinu mă întrerupea sau făcea glume deplasate despre femei la locul de muncă. Mama încerca să schimbe subiectul, dar el revenea mereu la povești despre cât de greu îi este lui și cât de nerecunoscători sunt cei din jur.

La un moment dat, Dinu a început să povestească despre cum „femeile tinere nu mai știu să respecte bărbații” și cum „pe vremea lui” lucrurile stăteau altfel. Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Poate că ar trebui să ne respectăm unii pe alții, indiferent de vârstă sau gen, am spus eu cu voce tremurată.

Dinu s-a uitat la mine cu dispreț: — Uite-o și pe asta! S-a emancipat fata lu’ mama… Vlad a râs din nou, dar privirea lui era stânjenită.

Mama a încercat să-mi ia apărarea: — Ana are dreptate, Dinu. Fiecare generație are valorile ei…

— Las’ că știu eu cum e cu valorile astea moderne! a izbucnit el. Și s-a apucat să povestească o întâmplare vulgară din tinerețea lui.

Am simțit că nu mai pot respira. M-am ridicat brusc de la masă.

— Scuzați-mă, trebuie să ies puțin.

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri. De ce acceptăm astfel de oameni la masa noastră? De ce trebuie să suport lipsa de respect doar pentru că e „prietenul lui Vlad”? M-am gândit la toate dățile când am tăcut ca să nu stric atmosfera sau ca să nu-l supăr pe tata.

După câteva minute, mama a venit după mine.

— Ana, te rog… Nu face scandal. Știi cum e Vlad… Dacă îi spui ceva lui Dinu, se supără și nu mai vine acasă cu lunile.

— Dar tu nu vezi cum vorbește? Cum ne tratează?

Mama a oftat: — Știu… Dar uneori e mai bine să taci decât să faci ceartă în familie.

M-am întors în sufragerie cu inima grea. Dinu râdea zgomotos la o glumă proastă spusă de Vlad. Tata se făcea că nu aude nimic. Am stat tăcută până la finalul cinei, simțind cum fiecare minut mă strivește.

Când am plecat spre casă, Vlad m-a condus până la ușă.

— Ana, nu fi supărată… Dinu e un om bun la suflet, doar că are gura mare.

— Vlad, nu e vorba doar de „gură mare”. E vorba de respect. Pentru noi toți.

El a dat din umeri: — Așa e lumea… N-ai ce-i face.

Pe drum spre casă m-am întrebat: oare cât timp vom mai accepta oameni toxici doar pentru că sunt „prieteni” sau „de-ai casei”? Cât timp vom mai pune liniștea aparentă înaintea demnității noastre?

Poate că uneori curajul nu înseamnă să țipi sau să faci scandal, ci pur și simplu să spui: „Ajunge.” Dar oare câți dintre noi avem puterea asta? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?